Am primit o lecție de peisagistică urbană pe Lacul Morii.
Într-o dimineață au apărut în jurul lacului niște echipe cu veste oficiale (cât aș vrea să am și eu una!) care au început să tundă iarba cu multă atenție la detaliu. În ce mă privește, nu știu dacă să am o preferință fermă pentru iarba tunsă sau pentru cea netunsă. Sunt suficient de confuz ca să găsesc merit ambelor formule, din care una nu presupune nici o investiție. Dar pot să înțeleg că pe unii vederea gazonului îngrijit, cu fire aidoma, îi umple de cartezianism. Dacă îți începi ziua văzând pe-afară iarba vâlvoi, ești incitat la lene, dacă o vezi plină de rigoare, te pui și tu pe treabă. Cum ziceam, eu nu simt, din păcate, lucrurile astea, dar sunt gata să le accept, așa că m-am bucurat și eu puțin: se tunde iarba, domnule, să fie frumos. Lecția de care vorbesc constă în faptul că echipele de la primărie tundeau iarba oprindu-se cu grijă la baza rambleului, acolo unde erau depozitate, în văzul lumii, gunoaie. Nu mă îndoiesc că există o explicație birocratică pentru asta, cum ar fi că pentru lucrări teren pantă semnează un șef, pentru lucrări teren plat semnează altul. Dar faptul că pe lacul cel mai mare din București se poate tunde iarba performant printre gunoaie e ca și cum un oftalmolog ar găsi într-o noapte pe cineva lovit de mașină și i-ar lăsa niște picături pentru ochi.
Sunt printre românii pentru care definiția frumuseții urbane trebuie să includă și ceva dezolant. Nu din sofisticare, evident, ci doar ca un efect secundar al copilăriei într-un oraș comunist (alt asemenea efect fiind nostalgia inavuabilă pentru kitschul paradisului tropical). Chiar și așa, am impresia că Lacul Morii e mai dezolant decât ar fi absolut necesar din considerente de ontologie estetică. E suficient să mă gândesc că mi s-a întâmplat de vreo două ori să văd acolo, pe terenurile virane din apropierea apei, cauciucuri cărora cineva le-a dat foc – unul din cele mai dezgustătoare lucruri pe care le poate face un om. De-asta nu e poate de mirare că, în afara unei mici promenade „civilizate“ în dreptul blocurilor, unde se mai învârte lumea, pista din jurul lacului este destul de pustie (de fapt nu din jurul lacului, ci de pe jumătatea cu insula, cea neîntreruptă de diferite proprietăți). Am fost acolo la toate orele posibile și nu cred că am văzut vreodată mai mult de câțiva oameni – în București ești în continuare excentric dacă alergi. Bineînțeles că locul nu e ideal, e cam izolat și uneori spooky, dar chiar și așa reprezintă cel mai bun loc de alergat pentru zeci de mii de oameni din zonă. Nu sunt deci sigur că ce împiedică lumea să facă sport este absența locurilor amenajate pentru sport – trebuie să mai fie și alte motive. Poate lumea nu se dă dusă din fața cărților, cine știe.
În rest, e bine. Scafandrii exersează pe Insula Îngerilor, pescari de tot felul sunt la lucru – inclusiv o doamnă cu trei lansete și părul lung, care bea lapte dintr-un ambalaj de carton – și bătrâni care se plimbă încet citind ce scrie pe cruci. Când din sens opus se întâmplă să apară un alt alergător, iuțesc și eu pasul să par mai legitim, dar în rest e, cum ziceam, tihnit. Tihnit și macabru: a trebuit odată să sar peste o știucă enormă lăsată de cineva pe malul de ciment, ce absurditate. Am văzut și vidre, i-am făcut odată uneia o poză excelentă, cel puțin așa credeam. Acasă am constatat că toată lumea ar fi zis că e câinele cuiva, cu botul de-abia ieșind din apă, și s-ar fi uitat la mine ca la un exaltat, așa că n-am arătat-o nimănui.