În ianuarie 2012, Paramount Pictures a scos pe DVD și Blue-ray, cu ocazia aniversării a o sută de ani de existență, Wings în variantă restaurată. Filmul lui William A. Wellman a primit în 1929 Oscarul pentru cel mai remarcabil („Most Outstanding“) film al stagiunii 1927/ 1928 (categoria se numea pe atunci „Best Picture, Production“), Aurora lui Murnau fiind premiat la aceeași categorie pentru „Most Artistic Quality of Production“. Acest Oscar a devenit în 1931 Oscarul pentru Cel mai bun film.
Wings a fost considerat pierdut o bună bucată de vreme până când la Cinemateca Franceză a fost găsită o copie. Negativul original nu mai exista, cu excepția unui duplicat negativ degradat, adăpostit în arhivele de la Paramount Pictures. Nu multă lume știe cât de precară e viața filmelor, mai ales a filmelor vechi. Se spune despre teatru că e o artă efemeră, dar aproximativ 90% din filmele făcute la începutul cinematografului s-au pierdut de timpuriu, mai ales pentru că au fost arse ori spălate. După 1918 publicul n-a mai vrut să vadă filme făcute înainte de război – erau deja învechite!–, așa că majoritatea au fost distruse în anii ’20. Un alt prag a fost în anii ’30, când s-a trecut de la filmul mut la filmul vorbit. Și atunci s-au topit multe filme.
Trecerea de la pelicula nitrat la pelicula acetat a provocat alte distrugeri la începutul anilor ’50. Peliculele nu mai erau de acum inflamabile, deci erau mai sigure. În plus, odată cu distrugerea filmelor s-a conturat și dorința oamenilor de a păstra istoria acestei noi arte. Prima cinematecă din lume, cea de la Stockholm, a fost înființată în 1933, dar sovieticii aveau arhive specializate încă din anii ’20.
Așa că negativul lui Wings a fost curățat de impurități și zgârieturi, muzica originală a lui J.S. Zamecnik a fost reorchestrată, iar pe alocuri au fost adăugate efecte vizuale, mai ales jerbe de flăcări, pentru a face confruntările aeriene și mai spectaculoase. Ce impresie mai poate face azi Wings, când ai la îndemână lupte aeriene simulate în întregime pe computer? Păi „in the good old days“, luptele aeriene din filme erau pe bune. Nu doar William A. Wellman le-a filmat așa, dar el a găsit o soluție tehnică strălucită.
Pentru că nu era loc în avion și pentru pilot, și pentru operator, avioanelor li s-a montat câte un aparat de filmat pe bord, iar actorii principali Charles „Buddy“ Rogers și Richard Arlen au pilotat și s-au filmat singuri. Rogers a învățat să piloteze înaintea filmărilor, iar Arlen făcuse războiul ca pilot, la fel ca William W. Wellman, producătorul Lucien Hubbard și scenaristul John Monk Saunders.
Hell’s Angels, între mut și sonor
Nebunii din acestea se practicau pe atunci. Și Howard Hughes a filmat pentru Hell’s Angels avioane adevărate mimând un duel aerian. Filmul său a ieșit în 1930, la granița dintre filmul mut și filmul vorbit. Când Hughes a început producția, Hell’s Angels era gândit să fie un film mut, dar apariția lui The Jazz Singer (1927, de Alan Crosland), care nu era cu totul vorbit și care avea și secvențe muzicale, l-a făcut să-și reevalueze opțiunile. Inițial, Hughes era doar producător, dar pe urmă s-a implicat în regizarea luptelor aeriene, așa că a folosit un alt regizor, pe James Whale, pentru celelalte secvențe (mai ales acelea care o implicau pe necunoscuta de 18 ani Jean Harlow).
Ce s-a întâmplat pe platou la Wellman s-a întâmplat și la Hughes. Un pilot a murit în timpul filmărilor la Wings, iar alți patru la Hell’s Angels. Au meritat aceste sacrificii? Azi, secvențele finale din Hell’s Angels bat toate efectele pe computer realizate vreodată pe acest subiect, nemaivorbind că te fac să uiți că picotiseși până atunci. La Wings nu te plictisești deloc. Actorii sunt nu doar talentați, dar au un fizic foarte modern, mai ales cei doi băieți. Părinții personajului care moare reacționează convingător la aflarea veștii, nu-și dau ochii peste cap, cum știm că se făcea în filmele mute. Până și „zgubilitica“ Clara Bow se dezambiguizează.
Între acea perioadă și vremea noastră distanța e mult mai mare în cinema decât în arhitectură, de pildă. Clădirile din acea perioadă nu ni se par atât de vechi cum ni se pare un film mut din acea perioadă față de un film actual. Multe prejudecăți legate de filmul mut sunt provocate însă de tehnică, atunci când nu vin din mentalitate. De pildă, machiajul ciudat al actorilor cu fețele palide și buzele foarte intense nu era neapărat o modă. Pelicula ortocromatică, folosită până a apărut cea pancromatică, nu era sensibilă la roșu, așa că buzele roșii se vedeau pe ecran aproape negre, ceea ce dădea feței o paloare și mai contrastantă.
– Wings, de William A. Wellman. Cu: Clara Bow, Charles „Buddy“ Rogers, Richard Arlen
– Hell’s Angels, de Howard Hughes. Cu: Ben Lyon, James Hall, Jean Harlow