Eu nu prea am înțeles celebrul afiș al lui Rodcenko (serigrafie, 1924). O tipă strigă Knighi! (cărți). Aflăm că e vorba de cărți „din toate domeniile cunoașterii“. Deasupra și dedesubt, numele LENGIZ – acronimul Editurii de Stat din Leningrad (azi Sankt Petersburg). IZ vine de la izdatelstvo, editură, cum știu și nevorbitorii de rusă din cuvântul samizdat, a cărui idee de atunci, de a-ți multiplica singur textul și a te difuza clandestin când statului nu-i convine ce ai tu de zis, nu mai are nici o noimă azi, când ne difuzăm toți pe rupte în social media.
Știu că ar trebui să fiu capabil să analizez montajul la rece, ca pe o operă de artă. Dacă ești profesor la Yale îți vine ușor s-o faci, să-ți placă forța primitivă a imaginii, geometria ei vitalistă sau mai știu eu ce. Mie mi se activează însă amintiri din comunism care mă împiedică să mă bucur de elanurile fruste al posterelor bolșevice. Pentru că îmi lipsește obiectivitatea, simplitatea lor nu mi se pare a eleganței, ci a clișeului și brutalității. Istoria m-a lăsat fără gust estetic. Un critic de artă va vorbi aici poate de constructivism, de felul în care a prelucrat Rodcenko inovațiile lui Malevici și El Lisițki („constructorul“ modernist de cărți…); eu nu mai văd aici decât realismul popular către care Stalin a pistonat extraordinara avangardă artistică rusă.
Ar trebui măcar să fiu trup și suflet de partea mesajului. Cine e împotriva cărților?! Poți oare să ai rezerve în fața unui program de popularizare a lecturii, doar pentru că ți se pare că ar cauționa o întreagă ordine socială? E absolut esențial, cu asta sunt de acord, să te asiguri că oamenii au acces la cărți. Dar dacă asta se întâmplă ca parte a unui pachet politic, în care se face o selecție strictă a cărților care se pot publica/ traduce și se împănează aproape orice text cu ideologie – atunci am nevoie de timp ca să mai reflectez. Cu cărți scumpe, e clar, nu educi masele. Pe de altă parte, cu cărți subvenționate, dar cenzurate și triate, nu creezi elite autentice, nu ajungi la performanță și democrație. Frumoasele cuvinte „cărți din toate domeniile cunoașterii“ vor trebui completate în minte așa: „scrise de oamenii noștri verificați, sau traduse din anumite limbi, apărute în anumiți ani și fără producție științifică socio-umană din Occident“. Pe de altă parte, cum în 1924, anul afișului (și al morții lui Lenin) majoritatea populației rurale din Rusia e încă analfabetă, e clar că scopul campaniei nu e să creeze specialiști competitivi pe plan internațional.
Posterul lui Rodcenko, ca și în cazul altor programe de stat pentru care marele fotograf și grafician sovietic a lucrat, are un scop social. Trebuie să te facă să te îndrepți spre cărți ca spre niște unelte – să poți citi despre agricultură, despre igienă, despre doctrina partidului. Efortul de alfabetizare e cum nu se poate mai lăudabil. În principiu. Motorul lui n-a fost însă unul pur umanist – obsesia lui Lenin că nu poți face politică cu analfabeți.
Femeia din poză e Lilia Brik, sora Elsei Triolet. Unele din poeziile scrise pentru ea de Maiakovski după 1915 au fost ilustrate chiar de Rodcenko. Îi pui așadar acestei tipe bogate și sofisticate o basma țărănească în cap, astfel încât ea să devină omul simplu ce vinde un mesaj poporului său. Parcă ar fi aici un simbol al ipocriziei fundamentale a tuturor regimurilor politice ale egalității, propovăduite săracilor de oameni care se îmbogățesc pe seama ei. Sau poate nu e, după cum poate că și zvonurile că ea a fost implicată mai târziu în NKVD nu sunt decât zvonuri.
Dar toate astea mă împiedică nițel să apreciez excelența tehnică a afișului (tot așa cum e greu de apreciat excelența tehnică a filmului lui Leni Riefenstahl, un deceniu mai târziu). Adaug și sentimentul stânjenitor că puțini mai cunosc azi nume ca Triolet, Aragon, Maiakovski. Istoria literaturii e un lux. Am citit vreo patru volume ale cumnatului Liliei Brik și e adevărat că nu-mi mai amintesc nimic din ele – dar asta e doar vina mea.
Închei cu modul deconcertant în care Rodcenko juxtapune lectura și megafonul. Cărțile nu se citesc în gașcă, sunt mai degrabă asociate cu intimitatea tihnită. Niște publicitate la cărți, ce mare lucru. Făcută atunci cu mijloacele matracajului propagandistic. Iar azi făcută aproape fără nici un fel de mijloace.