Toamna m-a prins recitind Dostoievski. Să tot fie douăzeci de ani de la ultima mea vară dostoievskiană.
Eram tânăr pe atunci, credeam în mai multe lucruri, credeam în Joan Baez și în Bob Dylan și în dragostea lor spulberată credeam.
Dumnezeu era destul de departe, timpul nu trecuse, diamante erau pe toate drumurile și oamenii mai aveau speranțe.
Toamna aceasta, spuneam, m-a prins citind Dublul de Dostoievski. Nu mai citisem această carte, ceea ce e bine, fiindcă, iată, încă inima mi se poate bucura pentru prima oară.
Nu vă voi vorbi prea mult despre Dublul. N-am nimic de spus față de ceea ce s-a spus.
Iar Nabokov a spus-o, cu riscul de a fi luat de nebun: aceasta e cea mai bună carte a lui Dostoievski, o operă de artă perfectă. Dostoievski avea douăzeci și cinci de ani când a scris-o, nu fusese în Siberia, încă ieșea din Mantaua lui Gogol, visa departe, dincolo de toate frontierele, și umorul său era fără cusur.
De fapt, ceva tot o să spun: am ajuns să cred că Dostoievski e felul lui Dumnezeu de a-și cere iertare pentru că l-a luat pe Gogol prea devreme. Gogol a murit la patruzeci și patru de ani și fără el nimic n-ar fi fost.
Dublul e o carte gogoliană. Gogoliană respirația frazei, gogoliană această privire dinspre omul care nu e mare și se bucură că e mic.
Cu timpul, Dostoievski a ajuns să-și depășească inegalabilul maestru, să înțeleagă tot și ceva în plus. Să scrie tot și ceva în plus. Să ia omul și să îi vadă inima, gândurile, tăcerile, vinovăția și sângele. Cărțile sale târzii sunt cărțile unei înțelepciuni fără margini și ale unui zbucium sufletesc neîncheiat.
Dublul, însă, e altceva: strălucirea unei formidabile intuiții. Ideea dublului avea să facă o carieră minunată în literatura secolului următor și mă gândesc acum la Borges, la Cortázar și la un text rătăcit de Marquez într-o gazetă din Venezuela sau poate că din Mexic.
Dar nu aici voiam să vă aduc. Voiam să vă aduc la gestul acesta banal de a reciti un autor, fie el și Dostoievski, un scriitor mare cât Cehov, după douăzeci de ani. Mai țineți minte cum erați în anul 2000? Ce visați? Ce mâncați? Ce sperați? Îl recitesc pe Dostoievski și îmi revizitez trecutul. Desigur, sunt mai multe căi de a ne întoarce de unde probabil că nu trebuia să plecăm. Unii ascultă Pulp, alții închid ochii și deschid ușile interzise.
Am terminat Dublul și am ieșit să mă plimb pe străzi secundare, singurele care duc undeva.
În continuare, o să vă spun că am trecut într-o zi pe lângă casa în care locuiam pe când citeam Idiotul.
Țin minte că atunci, în timp ce intram în cartea aceea, realitatea începea să nu îmi mai spună mare lucru, era de o banalitate insuportabilă. Scriam pe atunci un fel de poezii pe care aveam înțelepciunea să nu le public. Casa aceea, deci, strada aceea, timpul acela, ruine, amintiri și nori.
Într-o altă zi chiar am găsit cartea Idiotul, aceeași carte de atunci, da, da, chiar aceeași. Credeam că o rătăcisem în nenumăratele mele aventuri imobiliare. Avea coperta ruptă și toate cuvintele la locul lor. Am intrat în povestea prințului și din nou realitatea a devenit o scandaloasă banalitate.
Nu știu câți artiști au puterea aceasta și mai cred că, atâta timp cât omul va mai avea gândire, memorie, conștiință, sentimente, Dostoievski va putea fi citit și înțeles. Peste alți douăzeci de ani, peste alte două sute de ani și peste alte două mii de ani.
E o banalitate, desigur, dar este o banalitate de care, totuși, nu e rău să ne aducem uneori aminte.