Intotdeauna se gaseste cineva care sa traga un semnal de alarma pe linga urechile tale. Iar finalitatea lui este una redundanta: sa te convinga sa tragi si tu un semnal de alarma. Pina la urma tragem cu totii la semnale de alarma de se zguduie ferestrele, dupa care revenim la proastele obiceiuri de dinainte – ce-i drept, cu sentimentul datoriei implinite. E cam ca in timpul unui incendiu la care oamenii, in loc sa intervina, suna cu totii din niste sirene, in timp ce focul isi vede linistit de treaba.
Ideea de a-mi intrerupe de bunavoie lumina electrica nu mi-a placut. Poate ca nu sint un bun cetatean planetar. Sau poate ca propaganda comunista, care a incercat sa ne inculce in reflexe spiritul colectivist al vremii, a obtinut reactia contrara: ne-a facut pe noi, esticii, oamenii cei mai individualisti si mai egoisti din Europa.
Sigur, as putea spune ca mi-am facut cota de ecologism de soiul acesta in anii comunismului. S-a si spus asta. Iar eu, cum am crescut la sat, am stat ore in sir fara curent si ziua, si noaptea. Ba mai faceam economie si la gazul de lampa. In anii aceia, un frigider nu era nicidecum o solutie pentru pastrarea alimentelor. Mult mai sigura era pivnita. La televizor nici nu merita sa te uiti. Benzina se distribuia pe ratii lunare.
As putea spune asta. Dar acum ar insemna sa trisez. Una e sa accepti de bunavoie anumite restrictii, in vederea unui scop nobil, si alta e sa induri restrictiile din pricina obsesiilor unui sef de stat bolnav de paranoia.
Ceea ce m-a deranjat – si ma deranjeaza la multe alte actiuni cu tenta colectivista – este disproportia intre pericolul asupra caruia „se trage semnalul de alarma” si eficienta concreta a actiunii. Asadar, fiindca planeta e in pericol din pricina poluarii si a folosirii nechibzuite a resurselor, ia hai sa stingem lumina o ora. Ce mare lucru? Peste o ora o aprindem din nou si gata, ne-am facut datoria. Dupa o ora de truda ecologica, altfel ne simtim cind urcam a doua zi la volanul masinii: cu constiinta datoriei implinite. Efort minim, rezultate minime, tihna morala garantata.
Nu vreau sa spun acum ca o astfel de actiune e complet inutila. Consumul casnic de energie nu contribuie in mod decisiv la poluarea planetei. Exista tinte mult mai importante asupra carora se putea dirija o asemenea energie ecologista. De exemplu, fiecare individ (sau familie) ar putea renunta o zi pe luna la folosirea masinii (sau masinilor) proprietate personala. Statele sau autoritatile locale ar putea incuraja o asemenea initiativa dezvoltind reteaua de transport in comun. E cumva fariseic sa stingi lumina o ora, iar apoi sa te duci cu masina pina la magazinul din colt sau la un restaurant aflat la trei statii de tramvai. La fel de bine am putea decide sa tragem apa la closet doar la fiecare a doua sau a treia folosire – ca sa atragem atentia (prin miros, desigur!) asupra penuriei de apa potabila din Africa.
Becurile stinse vreme de o ora mi se par o forma de deresponsabilizare. Le-am stins, mi-am facut datoria de cetatean si mi-am amortit constiinta o buna perioada de timp. Iar cind apare o problema reala, serioasa, grava, nu mai sintem in stare s-o vedem, fiindca nu mai e treaba noastra. Mie intreaga poveste mi-a amintit de o scena dintr-un film american cu doi vagabonzi flaminzi si ramasi fara bani, care bat la usa unei case si cer ceva de mincare. De dupa usa cu plasa le raspunde cetateanca responsabila: „Plecati de pe proprietatea mea! Sotul meu plateste lunar o contributie la fondul de caritate al bisericii! Noi ne-am facut datoria fata de cei defavorizati!”. Da, dar celor doi le era foame atunci…