Când vine vorba de energie, dovada supremă pentru mine că un om e făcut din alt aluat e faptul că poate funcționa cu trei-patru ore de somn. Cei care dorm opt ore, se trezesc, se întind și, în loc să ardă gazul, se apucă de muncă, sunt oameni deosebiți, care trebuie felicitați. Dar cei care, în loc să doarmă, fac treabă (categorie în care intră câțiva laureați ai premiului Nobel, unii eroi de război și mamele în general) sunt pur și simplu de pe altă lume.
Trebuie acceptat mai întâi că somnul, în ciuda numelui său pufos și prietenos, are o latură zdrobitoare, ca atunci când ești prins între valuri și tetrapozi. Primul care a aflat despre acest aspect neplăcut a fost Ghilgameș. Regele, vă amintiți, a început testul suprem – de a sta treaz șase zile și șapte nopți – cu toată îndârjirea și curajul, dar, din păcate, a adormit instantaneu. Nimic straniu în ideea eroului arhetipal care picotește. Lucrurile nu pot sta decât așa. Utnapiștim nu îl ia peste picior când îi spune nevestei, uite-l pe cel care voia să se dovedească egalul zeilor, n-a fost în stare să stea cinci minute treaz, darmite o săptămână. Cred că, din contră, îl compătimește. Are și de ce: regele din Uruk doarme de-a lungul întregii perioade în care i se ceruse să stea treaz și asta pentru că eșecul lui trebuie să fie la fel de răsunător ca victoria pe care și-o dorise, ca să-i iasă gărgăunii din cap. Culmea, textul cuneiform adaugă că înțeleptul prevede cum, atunci când îl va atinge să-l trezească, Ghilgameș va pretinde că nu dormea deloc, doar era cât pe-aci să ațipească – așa că în fiecare zi lasă lângă el o pâine proaspătă. Pe toate, eroul le va găsi apoi alături mai mult sau mai puțin uscate și mucegăite, dovedindu-i culpa sau, mai exact, slăbiciunea. Și adăugând, aș zice – deși nu cred că specialiștii în eposul akkado-babilonian se vor grăbi să preia interpretarea mea – la ratarea nemuririi și acest curios eșec suplimentar în sfera principalei satisfacții a zilei, micul dejun. Dar lăsând asta la o parte, ideea e că somnul bate tot. Nu se poate negocia cu el. (Mult mai cunoscut este episodul din grădina Ghetsimani, în care trei ucenici nu sunt în stare să stea treji nici măcar o oră, chit că învățătorul lor le-o cere explicit, iar ei altminteri îl iubesc și văd bine că este într-o situație grea, au adică toate motivele să facă un mic efort – dar asta e, ridicolul uman trebuie să fie, din când în când, enorm.)
Din altă perspectivă, somnul e o indicație enormă de suprarealitate dată cuiva orb și surd. Nu învățăm mare lucru din lecția lui. Înțelegem din el că îți vindecă durerea de cap. Atitudinea noastră e de obicei: s-a făcut întuneric, hai să dormim ca să nu consumăm energie electrică. E de fapt extrem de ciudat să dormi, practicăm această ciudățenie periodic, dar mintea noastră continuă să nu folosească decât categoriile treziei. Ceea ce încearcă să spună somnul e recuperat ici-colo de câte un pictor sau un compozitor. Pentru aceste situații, s-a pus la dispoziția elevilor termenului „onirism“.
Bun. Ziceam că cei care sunt în stare să se lupte cu somnul au tot respectul meu. Contextul nu contează. Poate fi vorba de oameni care se trezesc când e somnul mai dulce ca să facă rugăciuni, căci și la mănăstire, sau mai ales acolo, trebuie să fii oțelit. Poate fi vorba de cei care ies la furat de flori de pe domeniul public – și subliniez aici că admir punctual capacitatea lor de a se trezi foarte devreme, nu și crima lor.
Dar există și o categorie de luptători cu somnul pe care o înțeleg greu și nu reușesc să o respect: cei care fac un imens efort să stea treji ca să se mai distreze puțin. Iar la asta mă pricep. Cele mai mari eforturi de voință din istoria mea personală sunt legate de disperarea cu care încerc să prind finalul unei comedii. E, oricum, o încercare onestă de a realiza ceva.