Apoi, americanii isi premiaza periodic poetii (nu numai cu un Pulizer, ci si cu un National Book Award, printre altele). Asadar, daca nu esti deja orbit de sloganuri antiamericane si burti militante a la Michael Moore si te intereseaza cum/despre ce/cit se scrie la ei, o lista de premianti Pulitzer e un punct de plecare. Si-acum, sa trecem la chestiunea cu adevarat arzatoare: anul asta, Pulitzerul a primit un Dylan (dupa cum anunta, ironic, Forbes.com) sau Bob Dylan a primit un Pulitzer onorific – ordinea nu prea are importanta –, pentru „impactul sau profund asupra muzicii populare si asupra culturii americane, marcate de compozitii lirice de o mare putere poetica”.
Stirea a facut citeva valuri prin presa: Il canonizam pe Dylan, anti-establishment prin definitie? Va fi el prezent la decernarea de pe 29 mai? Nu cumva Pulitzerul vrea sa se deschida catre alte moduri de expresie, acordind prima distinctie din istoria premiilor cuiva din afara muzicii clasice si a jazzului? Ce parere are Dylan insusi despre toate astea? Nu stim, pentru ca, pina la inchiderea editiei, Dylan n-a dat nici o declaratie oficiala. Pina la urma, conteaza doar ca a fost premiat unul din cei mai buni muzicieni ai secolului XX, un poet al unei Americi tulburate, influentat de Whitman, Kerouac si Ginsberg, o personalitate excentrica, a carei figura a fost apropiata de multe ori de cea a unui profet beatnik.
Propun, in loc de-o cupa de sampanie, ascultarea coloanei sonore de la I’m Not There, un album tribut cu o sumedenie de cover-uri extraordinare (semn ca muzica lui Dylan nu si-a gasit termenul de expirare cindva, prin anii ’80, si e departe de a si-l gasi in viitorul apropiat).