Aceasta nu e o carte despre Wagner și nici măcar despre muzica sa, cât mai ales despre influența unui muzician asupra ne-muzicienilor. O premisă dezamăgitoare pentru muzicieni, liniștitoare pentru ceilalți, dar prea modestă pentru un volum de aproape opt sute de pagini, în care autorul atinge cele mai importante puncte ale unei istorii controversate și fascinante de 180 de ani.
Dacă Mozart, Beethoven sau alți compozitori geniali ai istoriei nu au generat un „mozartism“ sau un „beethovenism“, Wagner și drama sa muzicală au suscitat dincolo de reacții vii și pătimașe în epocă și un curent generic atemporal, care pare să nu fi încetat nici astăzi să pună probleme. „Aici timpul devine spațiu“ spune undeva Parsifal, unul dintre controversații săi eroi dintr-o operă pentru care wagnerienii au un adevărat cult, iar volumul al cărui travaliu a durat 12 ani poate fi o cheie în elucidarea „wagnerismului“ și a „cazului Wagner“.
Renumitul critic muzical al „The New Yorker“, finalist Pulitzer și autor al bestsellerului The Rest is Noise urmărește în acest al treilea său opus influența controversatului compozitor în lumea celor pe care autorul îi numește „artiști ai tăcerii“: romancieri, poeți și pictori, dar și în muzicologie și cinema, într-o cronică îndrăgostită și monumentală despre obsesii și intoxicare, despre exultări hiperbolice și reinventare perpetuă. Wagnerismul lui Alex Ross este o viziune panoramică asupra sistemului nervos central al culturii universale, conectată la un stimul surprinzător și supradimensionat, opera lui Richard Wagner, personalitate artistică titanescă a secolului 19. Analiza îndrăgostită a autorului urmărește simptome și reacții de la unda de șoc a morții sale, primii discipoli și detractori ca Nietzsche și Baudelaire până la cele mai recente influențe ale culturii pop în Tolkien, seriile Marvel sau vegetarianism.
Urmând unul dintre principiile compoziționale ale muzicii lui Wagner, Ross își elaborează propriile leitmotive, de la descendenți notorii, personaje și perspective nebănuite în ocultism sau cinematografie, până la rolul lui Wagner în culturi precum cea afro sau gay, analizând in extenso, lucid și erudit, influențele acestuia până ziua de astăzi.
Un loc central îl ocupă analiza antisemitismului lui Wagner (maestrul a fost un antisemit notoriu, care scria în 1869 un odios Das Judenthum in der Musik) și efectele de lungă durată ale acestuia resimțite în cultura nazistă și a megalomaniei lui Hitler, pentru care opera compozitorului german a fost o adevărată revelație, deși nu conține nici un personaj semit, dar care a năruit la propriu reputația muzicii idolului său după al Doilea Război Mondial. Cu o narațiune firească și o structură inteligentă, cartea nu e stufoasă, deși încărcată de date istorice, Alex Ross mizând și pe o anecdotică excepțională, inserată cu știință, bun gust și umor, care face o lectură de mai bine de două săptămâni o adevărată plăcere. Doar două exemple: nu, nu e adevărat că Mark Twain a spus „muzica lui Wagner ar fi mai bună decât sună“, ci prezentatorul de televiziune Bill Nye, iar istoria brânzeturile franceze La vache qui rit nu se trage din geniul comic bleu/ blanc/ rouge ci de la „Wachkyrie“, vagonetele cu alimente de pe câmpurile de luptă ale Primului Război Mondial care, la fel ca valkiriile lui Wagner, aduceau consolare soldaților răniți.
Wagner, o oglindă vie
Artistul care a convins un rege să-i construiască un teatru numai pentru el e geniu și coțcar în cartea lui Ross, devenind ,precum contemporanul său Walt Whitman, un personaj multiform în oglinda reacțiilor problematice pe care le generează – părerea noastră despre el spune mai multe despre noi decât despre el, crede Olivia Giovetti de la Literary Hub.
„Despre ce e vorba? Despre Wagner ca oglindă vie, în care ne vedem într-un fel de formă hiperreală, super-reală, mărită, intensificată și distorsionată, ca un tânăr care aruncă o privire asupra măreției viitoare“, spune autorul într-un interviu pentru „Boston Globe“. Deși nu e despre Wagner, Wagnerism e în fiecare dintre capitolele sale o explorare a lui Wagner simbolistul, Wagner ezotericul, Wagner decadentul, Wagner satanistul, Wagner evreul, Wagner negrul, Wagner feministul, Wagner homosexualul, Wagner modernistul, Wagner victorianul, Wagner socialistul, Wagner bolșevicul și Wagner nazistul. Muzica este, desigur, prezentă în contrapunct, dar Ross o neglijează, preferând să examineze mai ales efectul acesteia asupra ascultătorilor ei și așa cum aceasta a ajuns la ei prin geniul autorului care s-a slujit de sincretism și o psihologie perfidă.
În introducere, autorul spune: „Haoticul cult postum devenit cunoscut sub numele de wagnerism nu a fost în nici un caz un eveniment pur sau doar strict muzical. A străbătut întreaga sferă a artelor… A străbătut de asemenea tărâmul politicii“.
Dezamăgitor pentru mine, la prima lectură e faptul că Alex Ross acordă într-un tom atât de voluminos atât de puțin loc muzicii lui Wagner, fapt justificat de chiar demersul lucrării a cărei concluzie pare a fi că cei mai importanți succesori ai compozitorului sunt James Joyce și Thomas Mann mai mult decât Claude Debussy sau Arnold Schoenberg.
Wagnerismul și România
Nu știu cum va fi primită cartea lui Alex Ross în România, aștept cu interes cronicile de specialitate literaților – mă interesează în special comentariul criticilor literari „sau ceva de genul“. Chiar dacă pe noi nu ne-au prea vizitat valkirii, nici cultura română, așa cum e ea, nu a scăpat de atingerea wagnerismului. Îmi amintesc că nu demult, în contextul problemelor cu sediul Filarmonicii „Banatul“ din Timișoara s-a vehiculat propunerea ca Sinagoga principală din oraș să găzduiască concertele acestei instituții muzicale, totul funcționând perfect până când reprezentanții comunității au impus o condiție repertorială: nu se va cânta Wagner!
Astfel de condiționări s-au întâmplat dintotdeauna – Filarmonica din Berlin a avut parte de o primire îngrozitoare la New York în anii ’50 cu un program Wagner, Daniel Barenboim a avut și are încă probleme în Israel unde nu se cântă deloc Wagner nici astăzi, în secolul 21.
Nici în România nu s-a prea cântat Wagner, dar din cu totul alte motive, de la sălile de concert până la costurile montării unei lucrări integrale. Lui Enescu (tot lui!) – cel despre care Menuhin spunea că era în stare să cânte din memorie acte întregi din muzica wagneriană – revenindu-i meritul de a fi dirijat în premieră o lucrare wagneriană – în 8 decembrie 1921 a dirijat Lohengrin, în cadrul spectacolului care a inaugurat Opera Română din București. De atunci, în afara unor adevărate stagiuni Wagner dirijate de George Georgescu și de câteva prezențe străine datorate Festivalului Enescu, în prezent nu s-au încumetat mulți să încalece pe vreo lebădă, în afara lui Christian Badea cu câteva extrase din Lohengrin, Parsifal și Tannhäuser, spectacole despre care s-a vorbit tocmai de aceea ca despre un fel de a doua venire.
Voi reveni, încă aștept cartea pe care am comandat-o puțin înainte de 15 septembrie, data ieșirii ei în librăriile americane, alături de audiobookul narat de vocea deloc wagneriană a autorului, o apariție mult așteptată, prefațată de un articol și un super teaser video apărut în „The New Yorker“ pe 1 septembrie.
https://www.newyorker.com/video/watch/how-a-wagner-opera-defined-the-sound-of-hollywood-blockbusters
Până atunci, ca să citiți această carte magnifică, ar ajuta poate să aruncați un ochi pe blogul The rest is Noise (https://www.therestisnoise.com/2013/05/the-wagnerism-audio-guide-1.html).
Pentru că sunt deja prea bătrân ca să mă fericesc doar cu lectura pe Kindle, voi aștepta să miros cartea pe hârtie, precum pisicile lui Alex Ross din postările de pe Twitter, acolo unde cel mai mare critic muzical în viață e foarte prezent cu postări despre white supremacy în muzica clasică, apocalipsa climatică, statui confederate, Black Panther, Donald Trump, uiguri în China, BLM ș.a.
Închei cu promisiunea revenirii și un ultim argument, un citat din cel mai respectat critic muzical european al momentului, francezul Jean-Jacques Nattiez: „Probabil cea mai bine informată lucrare privindu-l pe Wagner și importanța sa estetică și culturală din câte am citit“.
1 Trackback