La sfârșitul lunii februarie citeam la Berlin, în timpul festivalului, un articol dintr-o publicație americană de film care evalua riscurile ca o eventuală pandemie de coronavirus să ducă la închiderea cinematografelor, ceea ce suna atunci ca un scenariu SF. Lucrurile s-au degradat rapid și iată-ne o jumătate de an mai târziu reîntorcându-ne în sălile de cinema în condițiile în care un al doilea val al pandemiei pare la fel de îngrijorător ca primul.
Reîntoarcerea la un fel de normalitate e dificilă. Tenet, prima superproducție ieșită pe ecrane după redeschiderea sălilor, a fost cu atât mai așteptat cu cât fusese filmat în secret (în 2019) în șapte țări (SUA, Italia, Norvegia, Marea Britanie, Estonia, India, Danemarca), iar ce a răzbătut în spațiul public a fost mica, dar importanta informație (pentru fanii lui Christopher Nolan) că subiectul filmului ar avea legătură cu distorsiunea timpului.
Tenet provoacă același paradox cu care lucra și Inception (2010) și care e de fapt o rețetă în sine. E un film de fast-food, deși dă impresia că te obligă să te gândești la ce vezi. E un palindrom, la fel ca titlul. Pleci de la film de mall, treci prin chestii sofisti-fi-cate (sic!) intelectual și tot la film de mall ajungi, adică la entertainment, adică la un produs care se consumă pe nemestecate. În replică, Malmkrog, filmul lui Cristi Puiu premiat în februarie la Berlin pentru regie în secțiunea Encounters, aparține slow cinemaului nu doar în termeni de estetică cinematografică, ci și pentru că se opune cinemaului de divertisment pe care Tenet pare să-l nege, slujindu-l de fapt.
E adevărat, cele două filme nu suportă comparație și nu trebuie demonstrat că Puiu e un cineast mai original și mai interesant ca Nolan. Cei doi sunt oricum din paradigme diferite, chiar dacă și unul, și celălalt se pot bloca în propriile rețete. Ce poate forța o comparație e simpla constatare că Tenet, un action thriller spy-fi de 150 minute și filmat în șapte țări, e mult mai puțin antrenant ca Malmkrog, despre care unii au spus că e plicticos deoarece conține trei ore și jumătate de vorbărie a personajelor într-un spațiu închis.
Nolan demonstrează pe bani mulți că și un action thriller spy-fi poate să provoace crize de căscat. Motivul principal e că această găselniță cu timpul răsturnat (time inverted), care îi dă eroului posibilitatea de a se întoarce în trecut pentru a preîntâmpina apariția celui de-al treilea război mondial, e greu de înțeles și astfel scenele respective par mult mai puțin spectaculoase față de cum au fost gândite.
Tenet e confuz, îmbâcsit, prolix chiar și pune la încercare nu concentrarea ori inteligența spectatorului, cât reziliența. Personajele vorbesc mult și spun lucruri care îl pot face pe spectator să se simtă idiot pentru că nu le înțelege. Oricum, până încep așteptatele scene de acțiune (cele cu timpul inversat) spectatorul e deja obosit. De la bun început, filmul e lipsit de sevă.
Probabil că suna mai bine în scenariu sau ar putea avea impact sub forma unui vis pe care nu-l înțelegi, dar în cinema ai nevoie să înțelegi cât de puțin pentru ca magia să funcționeze – asta dacă n-ai o imaginație vizuală și o viziune artistică pe care Nolan nu le are. Dar țintește sus. Ambiția lui e de a spune în cascadă chestii care par deștepte pentru că n-au logică (cum fac unii elevi care nu știu materia, dar au papagal) și să te facă în același timp mat cu un action movie nemaivăzut.
E greu să pari ingenios și când printre noțiuni confuze de logică introduci elemente ușor de identificat, cum e miliardarul rus psihopat interpretat aproape rizibil de Kenneth Branagh, soția lui blondă, elegantă și efilată, și ea un stereotip (Elisabeth Debicki) sau când îl aduci pe Michael Caine chiar și pentru cinci minute să molfăie replici pe care pare să nu le înțeleagă, ca și cum i-ar fi rămas mâncare în proteză. Aceste elemente ar funcționa poate în registru ironic, dar sunt folosite la modul serios și asta derutează.
Nu mă număr printre fanii lui Nolan. Din tot ce a făcut, Dunkirk mi s-a părut o insulă de cinema adevărat și valoros într-un ocean de kitsch și de fals intelectualism cu aspirații comerciale ambițioase. Încurajat de succesul lui Dunkirk, succes care i-a permis să strângă mai ușor cele 200 milioane de dolari pentru buget, Nolan și-a făcut curaj pentru acest proiect la care visa de 20 de ani și l-a făcut praf în stil mare. Ori poate că în ochii lui filmul e o capodoperă la fel de importantă ca 2001: A Space Odyssey (de Stanley Kubrick, 1968) pentru spectacolul vizual nemaiîntâlnit și pentru adâncimile reflecției filosofice. Periculos ar fi ca alții să spună asta, în special criticii de film – și unii o fac.
Tenet – de Christopher Nolan, cu: John David Washington, Robert Pattinson, Kenneth Branagh, Elisabeth Debicki, Dimple Kapadia, Michael Caine
2 comentarii
Filmul e foarte interesant. Aproape ca am pierdut timpul citind articolul tau. Te voi evita pe viitor, e prima si ultima oara cand te citesc. Exprimarea ta ”(cum fac unii elevi care nu știu materia, dar au papagal)” e decisiva in a-ti trece intregul text in aceeasi parenteza citata.
1 Trackback