Am un prieten care manifesta de mic abilități de percuționist. Trăia într-o familie săracă, lipsită de apetență muzicală. Talentul lui se etala sporadic la vreo nuntă de țară, unde toboșarul îi permitea să se joace la „darabane“ în pauzele de „să mănânce lăutarii“, până când lumea prezentă sesiza că ocazionalul instrumentist era mai bun decât titularul.
N-a primit niciodată încurajări din partea cuiva competent în asemenea trebușoare. Nevoia l-a împins să-și câștige traiul cu diverse ocupații fără calificare. Azi, așteptând o pensie prea îndepărtată, își omoară timpul de „agent de pază“ cu telefonul șmecher, căutând pe YouTube clipuri cu meseriași ai bateriei de instrumente la care a visat să cânte. Nu de puține ori îmi trimite linkurile, crezând că „profesiunea de pensionar“ generează dispoziția necesară delectării.
De la el am aflat despre zvăpăiata Cindy Blackman, încă de pe vremea când nu era soția lui Carlos Santana, ci angajata lui Lenny Kravitz, poate și motivul de inspirație al acestuia pentru celebra, bubuitoarea piesă Are You Gonna Go My Way (căci sigur n-a fost pentru American Woman, preluată de la trupa canadiană Guess Who!). 15 ani alături de impetuosul macho-rocker n-au fost suficienți să o scoată în mainstream, dar nici să-i anuleze frumoasele realizări alături de jazzmeni renumiți prin inventivitate creativă și exigență muzicală, precum Hugh Masekela, Bill Laswell, Jack Bruce sau John Medeski. Pentru o ființă care de la trei ani și-a dorit să cânte la tobe, sprijinită din plin de familie, situația trebuie să fi fost cumplită. De ce a suportat-o? Poate zeul Amor să știe…
Nici căsătoria cu Santana, chitaristul cu stil unic și discografie uriașă, nu era soluția ieșirii în evidență. Și asta în pofida faptului că, școlită la Berkeley College of Music de profesorul care l-a pregătit pe Tony Williams, idolul ei, Cindy Blackman și-a croit calea spre locul de lider de trupă, concertând la mari festivaluri de jazz de pe toate continentele. Pentru mine a fost o revelație la Montreux, 2011, în spatele soțului și a lui John McLaughlin. De ce mi s-a părut atunci nițeluș impulsivă și cumva pe alături de ce se întâmpla pe scenă? Nu din cauză că aș fi misogin (îmi place alura ei bățoasă, ușor hermafrodită, din clipurile lui Kravitz) sau că silueta subțire, fragilă, coafura stil „afro-electrocutat“, figura aspră, de om pățit, încă nevindecat, trădează multă nesiguranță și o feminitate rănită. Cred, însă, că participarea la un eveniment de asemenea amploare și faimă poate stânjeni, dacă nu strivi pe oricine. Iar statutul artistic al celor doi chitariști, gigantic după standardele show-biz, era menit mai degrabă să o inhibe, decât să o ajute; de unde senzația de impertinență, ce mi-a făcut-o un pic nesuferită, oricât talent ar fi etalat.
Vreo unsprezece albume solo, nenumărate colaborări, trecătoare asocieri cu muzicieni valoroși, plus căsătoria cu faimosul mexicano ar fi trebuit să o mulțumească. Dar nu-i genul de artist delăsător, gata să trăiască din gloria de odinioară sau dintr-a altuia.
La vârsta când majoritatea femeilor își leagănă nepoții și sumedenie de rockeri trag tantiemele tinereților furtunoase, Cindy Blackman Santana începe o nouă viață, cum anunță în prezentarea recentului, îndrăzneț disc sub semnătură proprie: Give The Drummer Some (2020, Copperline Records/ CBS). 17 piese cu briliantin amestec de jazz, funk, rock, rap, blues, latino etc., aproape o oră și jumătate de muzică la superlativ, un disc de păstrat la loc de cinste și de ascultat săptămânal. Citiți lista chitariștilor prezenți: McLaughlin, Santana, Kirk Hammett, Vernon Reid. Garanție: producătorul Narada Michael Walden. Dacă lectura nu vă convinge, ascultați. Cindy este, fără dubii, în grupa mare. Și nu Santana e vinovat!
1 Trackback