Un virus apărut din încâlcitele relații ale omului cu natura a făcut din 2020 un an convulsiv. SARS-CoV-2 ne-a bulversat existențele, ne-a reținut la domiciliu și ne-a îndepărtat fizic. Planeta s-a reorganizat brusc, ajustând certitudinile în secvența de predictibilitate de 10-14 zile, cât incubează noul coronavirus. A comutat pe pauză, reașezând omenirea în parametrii siguranței sanitare. În numai câteva luni, teatrul a devenit de nerecunoscut.
Stagiunea românească 2019-2020 s-a comprimat brusc, iar la restricțiile epidemiologice din prima decadă a lui martie s-a adăugat insecuritatea financiară. Bugetul lui 2020 abia se comunicase, până atunci trupele stabile funcționau cu 1/12 din finanțarea anului precedent, independenții așteptau confirmarea primelor proiecte. Totul a înghețat, rectificări negative succesive au ras conturile la capitolul activitate culturală. Instituțiile de profil au făcut ce, cât le-a dus flexibilitatea și fantezia, pe unde s-a putut, revizuindu-și planurile în acord cu situația medicală. Arta scenică și-a văzut vitalitatea în declin, dar, în numele legăturii ombilicale cu publicul, s-a mutat mai întâi în mediul digital, iar peste vară, în aer liber. Atât i-au îngăduit contextul pandemic și relaxările aferente. Debutul lui septembrie a redeschis o parte din incinte, condiționat de rata de contaminare – cel mult 1,5 îmbolnăviri la 1.000 de locuitori în ultimele două săptămâni, cu spectrul suspendării dacă cifrele se deteriorează.
Reinventarea forțată. Pandemia a obligat teatrul românesc ca, pe segmente scurte, să-și devanseze timpul. Nevoia de adecvare la conjunctura molimei și la regulile de protejare a sănătății a condus la eventualități estetice care ar fi continuat să plutească în gama posibilităților cărora nu le-a venit încă vremea. Deși, de regulă, firile rebele ce populează artele scutură ușor rutinele, mulți au preferat să nu lucreze altfel decât știau și decât o făcuseră în modelele în care excelau. Dintr-o perspectivă, repausul sabatic impus le-a prins bine. Ritmul mediu anual al celor din fruntea listei de cotare națională atinge frecvent cinci spectacole noi, foarte mult în comparație cu media europeană, care nu depășește 1,5 premiere la fiecare 12 luni.
Cum s-au repoziționat companiile teatrale? Capacitatea de adaptare fluctuează. Independenții sunt mai supli organizatoric, dar lipsiți de mijloace. Teatrele de stat au resurse umane și scenotehnice mai numeroase, dar li s-au diminuat drastic bugetele. Unele trupe au rămas fidele stilisticii ante-pandemice, așteptând revenirea la ce a fost odată. Altele s-au reinventat prin propuneri de confluență artistică, lucrând cum n-au mai făcut-o, ținându-și publicul aproape.
Prohibiția live-ului. Nimeni nu era pregătit pentru o transformare atât de drastică a familiarităților profesionale. Cei mai activi și cu ceva fonduri s-au repliat din mers, neezitând să experimenteze, mutând fundamentele artei scenice mai aproape de cinematografie. Distanța este cuvântul de ordine și nici nu mai contează dacă e vorba de numai câțiva metri sau de mii de kilometri. Prohibiția live-ului li se pare alienantă multora, însă recursul la metode împrumutate din film și din arta video oferă rezolvări. Cu condiția ca un public programat cultural pentru „pe viu“-ul teatral să fie dispus la experiențe de creație care defamiliarizează. Raporturile de atracție reciprocă dintre teatru și film și potențialitățile multimedia au legitimat împrumutul masiv de procedee. Pandemia i-a îmboldit pe creatori să grăbească viitorul, să preia avantaje de la forme rivale și să recurgă la new media.
Cum s-a repetat? Mai întâi pe Zoom sau alte group videocall. În etapa secventă, față în față în săli de lectură sau în scenă, cu mască ori viziere, la 2 m de colegi. O jumătate de an de pauză scenică plus emoția epidemiologică și atenția la comportamentele preventive au consecințe. Sunt perfect recuperabile, dar cronofage. Regizorii s-au confruntat cu un nou element, distanța de protecție pe care s-o mascheze estetic prin soluții nederanjante. Artiștii au gestionat izolarea pas cu pas, esențialul în demersurile exploratorii fiind menținerea contactului cu adresanții.
Conectivitatea. Unde e spectatorul în noua ecuație? Ca întotdeauna, cu ochii spre artiști. Vulnerabilitățile pândesc relația atât de complexă cu entitatea imprevizibilă pentru care lucrează oamenii de teatru. Gratuitatea online-ului instalează obișnuințe nefavorabile cumpărării unui bilet. E cam devreme pentru concluzii, căci sistemul e la început, însă nu cred că plata pentru un streaming aduce încasări care contează. Reflexele distanțării ca principală măsură de securitate anti-COVID-19 i-ar putea ține departe pe obișnuiții teatrelor.
[…]
Refugiul în digital. În „noua realitate“ a lui 2020, arta scenică a pierdut comuniunea sălii și s-a îndepărtat de destinatari. Dar a câștigat în expansiune grație mediului online. A atras privitori din întreaga lume, spărgând barierele constrângătoare numeric ale incintelor. Protocoalele momentului istoric – cercetătorii susțin că asemenea hazard biologic survine ciclic o dată la o sută de ani, deci suntem subiecții unor evenimente istorice, chiar dacă neplăcute! – au împins mințile active spre variante diverse: teatru vechi, arhivat video, transmis pe canale electronice; producții concepute pentru internet; spectacole noi, gândite pentru streaming (live ori înregistrate video pe o scenă), dar și cu viitoare versiuni offline în perspectiva revenirii la „vechea normalitate“.
Necesitatea de a fi împreună s-a concretizat în legături mijlocite tehnologic. Prețuită într-o primă fază, oferta video și-a atins limitele odată cu relaxarea regulilor sanitare și cu schimbările de anotimpuri. Vara a privilegiat teatrul în aer liber.
[…]
Lecția pandemiei. Ce-am învățat din pandemie? Criza SARS-CoV-2 a scos la suprafață inerțiile din teatrul românesc. Ne-a arătat că suntem nepregătiți pentru situații complicate, cu o flexibilitate anesteziată de birocrația sufocantă, cadrul legislativ confuz și politicile inconsecvente.
Esteticile scenice de început de secol XXI s-au îmbogățit sensibil prin căutări silite de împrejurări de-a evita concomitența în spațiul real cu ceilalți (colegi de creație ori spectatori), intermediind-o tehnologic. Suspendarea provizorie a legăturii directe, un alt tip de colaborare în procesul compozițional, scindat și transferat și el online, orientarea spre texte cu deschidere către abordare și modelare de tip cinematografic, contarea pe privitorul participativ definesc în schiță spiritul teatral românesc pandemic.
(Fragment din prefața volumului colectiv Un virus pe scena lumii. Teatru și pandemie 2.0, prima carte pe această temă din România)
1 Trackback