Rubrici  -  Radu Pavel Gheo  -  Războaie culturale și desene animate (V)  -  

Ziceam săptămâna trecută că, dacă ne apucăm să privim filmele de animație cu ochelarii ideologici ai dogmelor woke, puține vor scăpa de comisarii ideologiei neojustițiare fără avertismente și restricții de vârstă – sau fără măcar vreun disclaimer legat de mentalități înapoiate ori stereotipuri nocive.

Atunci când vrei să găsești rasism și discriminare în creația artistică, le vezi chiar și acolo unde nici creatorul însuși nu s-ar fi gândit că există. Fiindcă, cine știe, însăși mintea acelui creator va fi fost deformată de stereotipurile și preconcepțiile rasiste ale epocii – dar noi, noi, cei drepți și juști, vedem totul, judecăm totul, îndreptăm acum totul. E un discurs ce-mi sună în­fricoșător de familiar.

Desigur, există reprezentări negative, cu mesaje greșite – nu ideologic, ci chiar moral –, există clișee și stereotipuri ce păreau amuzante ieri și sunt jignitoare azi. Când ai copii și revezi – sau vezi pentru prima dată – niște filme de ani­mație clasice, începi să filtrezi altfel imaginile și ideile din ele. Îmi amintesc cum odată copiii noștri se uitau la un set de desene animate mai vechi cu Mickey Mouse, unde Mickey era capturat de niște canibali cu podoabe de oase pe cap și era aruncat într-un cazan sub care ardea un foc mare de lemne. Și dintr-odată fetița ne-a trântit una din întrebările acelea incomode, tipice copiilor: „Mami, omii (oamenii) negri mănâncă alți omi?“. Iar Alina a înghițit în sec, după care s-a apucat să le explice pe înțelesul lor (ceea ce, credeți-mă, e destul de greu) cum stau lucrurile cu reprezentările stereotipe, ideea de bază fiind că nu, omii negri nu mănâncă alți omi, așa cum nici toate bătrânele nu urcă pe cozi de mătură și zboară prin lume ca să facă lucruri rele.

Ceva similar ni s-a întâmplat la un moment dat cu un mănunchi de filmulețe de animație cu marinarul Popeye, realizate la începutul anilor 1940, imediat după atacul japonezilor asupra bazei americane de la Pearl Harbor. E vorba de niște pelicule unde bravul Popeye – ajutat, evident, de conservele cu spanac – se luptă cu o mulțime de japonezi desenați foarte rasist, cu trăsăturile asiatice caricaturizate grosolan, care vorbesc caraghios și care personifică, fără urmă de subtilitate, tot ce înseamnă rău pe lume: viclenie, prefăcătorie, ticăloșie, cruzime, meschinărie. În același timp, toți, absolut toți sunt penibili, ridicoli în trufia lor și, de­sigur, sunt înfrânți sistematic de Popeye, sub fluturările drapelului american. Iată un set de filme de animație pe care nu le-aș recomanda copiilor exact din motivele invocate de ideologii antidiscriminare de azi – dar asta fiindcă tezismul și xenofobia lor (altfel, ex­plicabile în context) se văd de la o poștă. Nu-i nevoie de analize subtile pentru a înțelege și accepta restricționarea accesului copiilor la astfel de produse de divertisment – atâta cât o fi divertisment în ele, fiindcă, spre deosebire de filmulețele clasice cu Popeye, celor antijaponeze le lipsește farmecul naiv al șarjelor burlești din luptele între erou și antagonistul său tradițional, Bluto, pentru a intra în grațiile slăbănoagei Olive.

Însă, cum ziceam, nu cred că era nevoie de un set de evaluatori externi, cum sunt cei selectați de compania Disney, pentru a detecta în filmele destinate copiilor (și adulților, de ce nu?) urmele de rasism, xenofobie, suprematism alb sau ce-o mai fi. Un bun-simț comun, de cetățean decent, educat în spirit umanist, ar fi suficient. Iar cei care nu îl au nu vor fi corijați prin disclaimer-e și avertismente.

De cealaltă parte, cred că excesele controlorilor de conștiințe, indiferent de orientarea lor ideologică, sunt și ele dăunătoare unei societăți deschise și democratice. Porniți să caute derapaje xenofobe și chitiți să le găsească, noii cenzori ajung să le vadă pretutindeni. De exemplu, am aflat că felul în care au fost reprezentate hienele Shenzi și Banzai din faimosul film de ani­mație Regele Leu e unul rasist, deși, în ciuda argumentelor pe care le-am găsit prin diverse articole de presă, n-am putut înțelege în ce fel – și am văzut filmul ăsta de cel puțin zece ori, din motive ce țin de îndatoririle părintești. Poate că, nefiind american, nu știu eu să evaluez lucrurile în perspectivă. Știu însă că în anii 1980 cenzura din România vâna în poeziile contemporane cuvinte precum „moarte“, „foame“, „frig“, considerându-le o critică directă la adresa regimului socialist. Se pare că, peste timp și spațiu, până și micile spirite se întâlnesc.