Am constatat de multe ori că există în mine ceva mai adânc decât mine, anume o tendință (auto)distructivă care își exercită presiunea și fascinația fără să-i pot controla manifestările exterioare.
Brutale și chiar sângeroase, gesturile mele smulse din panoplia războinicului ancestral au duritatea criminalilor de profesie și nesimțirea șenilei de tanc. Am sacrificat vietăți destinate consumului uman, cum ar fi: găini, rațe, gâște, miei, oi, viței, vaci și chiar un țap îndărătnic, scăpat de superficiala înțepătură a briceagului ciont mânuit de neica Ion Grecu, măcelarul satului. De tradiționalii porci, mai buni decât orice pasăre, n-aș fi pomenit, fiindcă se deduce, bănuiesc, lunga mea activitate în domeniul tranșării lor la modul semiexpert. Mi-am reamintit o fază haioasă, când unul a driblat crâncena baionetă mânuită de-un vecin îndelung supărat pe supraponderala suină. Furia l-a orbit pe agitatul stăpân, cuțitul a dat greș, porcul s-a ridicat și-a scăpat din mâinile înghețate ale ajutoarelor de ocazie. Ca și în cazul țapului, a trebuit să intervin, răpunând muntele de osânză cu abilitatea rituală a vânătorului african de hipopotami. Vremuri…
Câteodată mă întreb dacă aș fi capabil să ucid un om. Răspunsul, oricât de dureros, este: „Da, aș fi în stare!“. Nu cred că mă pot considera eu însumi om, dacă n-ar dospi în mine pornirea cea mai sinistră dintre toate ale speciei, așa cum e atestată de istorie. Și pentru că istoria permite îndelungate și inutile dispute pe tema ce azi pare să fi intrat în conul de umbră al corectitudinii de toate felurile, trimit eventualii amatori de polemici la miturile fundamentale din cultura oricărei civilizații, începând cu a noastră, unde îi găsim pe frații Abel și Cain. Mă pot sustrage moștenirii genetice? Sunt eu vinovat că există în ADN-ul meu invidia, lăcomia și ura? Circulă o vorbă, mai mult citată decât însușită ca adevăr: „Să nu dea Dumnezeu omului cât poate duce“. Socotind drept, Cel-de-Sus m-a ferit și de ispita călcării pe urma lui Cain, dar și de contextul slobozirii instinctului primar de asasin. Nu invidiez și nu urăsc pe nimeni; și nu am suficient de multă lăcomie ca să trezesc teamă în jur, câștigând un respect nemeritat. Dar dacă soarta m-ar fi trimis într-un război, ce-aș fi făcut? Indiscutabil, aș fi ucis cu sânge rece! Văd și revăd periodic documentare despre al Doilea Război Mondial, în care participanții – bătrâni, dar nu decrepiți – povestesc diverse momente din bătăliile purtate. Concluzia tuturor, amară și limpede: dacă nu îi ucideau ei pe ceilalți, erau uciși. Nici o rană vindecată nu le face amintirea mai dulce, nici o medalie nu le ridică prea mult moralul. Durerea și stânjeneala (rușinea chiar!), date de compasiunea creștină, componentă a civilizației europene, nu le alungă teama puternică și incontrolabilă: „Dacă eu nu te omor, mă omori tu!“.
Am ucis doar câteva personaje prin romanele și povestirile publicate. Descrierea aproape naturalistă a câtorva scene „de crimă și oroare“ să însemne că astfel mi-am defulat pornirile? Sau că mi le-am sublimat artistic? Las criticilor și cititorilor misiunea să se pronunțe, ei sunt îndreptățiți.
Deși pare o scuză care să dea bine în context – dar de ce n-aș dezveli puțin și partea însorită a necunoscutului din mine? –, eu pot să mărturisesc doar că am salvat de la moarte doi oameni. Nu consider asta un merit. S-a întâmplat. Și, dacă împrejurările s-ar repeta, aș face-o din nou. În fine, așa presupun! Dumnezeu știe ce-aș face, ajuns iar într-o situație asemănătoare…
Poveștile astea nu țin loc de cronică la noul album Rob Zombie – The Lunar Injection Kool Aid Eclipse Conspiracy (2021, Nuclear Blast). Dar sunt iscate de nenumăratele lui audiții, vaccinat sau nu…
1 Trackback