Pe 1 iulie 1907 Marcel Proust își invită prietenii la un concert privat la fastuosul Ritz. Programul dezvăluie gustul impecabil al unuia dintre cei mai melomani scriitori din istoria literaturii: Fauré, Wagner, Schumann, Chopin și Couperin. Théotime Langlois de Swarte și Tanguy de Williencourt recreează acea seară într-o înregistrare rafinată, o madlenă muzicală care contopește epoci și abrogă curgerea timpului.
La câteva zile după soirée-ul de succes, Proust îi scrie compozitorului Reynaldo Hahn, prietenul și partenerul său, despre ecourile recitalului „perfect, încântător“. Acest scurt concert încheia o cină privată în onoarea lui Gaston Calmette, patronul ziarului „Le Figaro“, „care are bunătatea să-mi publice articolele puțin gustate de public“. În public, artiști, scriitori, mecena și câțiva dintre prietenii aristocrați ai scriitorului: prințesa de Polignac, doamnele de Brantes, de Briey, d’Haussonville, de Ludre, de Clermont-Tonnerre și de Noailles – aceeași prinţesă Bibesco-Bassaraba de Brancovan (sic), poetă și scriitoare franceză de origine română în al cărei celebru salon din Avenue Hoche Marcel Proust va asculta șase ani mai târziu sonata de Franck în interpretarea lui George Enescu, această versiune a Sonatei în la major pentru vioară și pian cu a sa celulă generatoare (la petite phrase) a celebrului À la recherche du temps perdu.
El caută constant să asculte muzica ce îl interesează și pe care își va construi estetica romanescă, alege partituri care să însoțească personaje și sondează cele mai revelatoare tendințe ale muzicii franceze contemporane.
În același timp, nici unul dintre distinsele și distinșii invitați nu știa în acea seară de 1 iulie că erau material de studiu pentru viitoarele serate din În căutarea timpului pierdut, acolo unde personajele se dezvăluie pe măsură ce sunt contaminate de muzică. Proust a fost nu doar un ascultător pasionat, ci și un observator atent al reacțiilor celorlalți ascultători: în Du coté de chez Swann o „mică frază“ întipărită în cotloanele memoriei subiective are un efect seismic asupra melomanului avizat care e Charles Swann, după chiar un astfel de salon muzical. Doar că aici, în programul recitalului din salonul privat de la Ritz, Vinteuil e Fauré, compozitorul căruia tânărul Marcel Proust îi scria în 1897: „Nu-mi place, nu admir, nu doar ador muzica dumneavoastră, am fost, sunt încă îndrăgostită de ea. Vă cunosc creația încât aș putea scrie un volum de 300 de pagini despre ea“.
Desigur, À la recherché… nu este o carte despre Fauré, dar compozitorul are în ea un loc mai important decât i se arogă. Gabriel Fauré a fost, alături de Reynaldo Hahn, mentorul și farul tinereții scriitorului, care a extras din conversația sa cu maestrul și din ascultarea repetată a partiturilor sale propriile cunoștințele muzicale și reflectarea lor artistică. Iată programului original al recitalului din acea seară, construit în jurul Sonatei pentru vioară și pian nr. 1 în la major, op. 13 de Gabriel Fauré, una dintre lucrările preferate ale elevului său George Enescu, așa cum l-a gândit Marcel Proust:
Marcel Proust © Hulton Archive Intermittent – Getty
Fauré, Sonata pentru vioară nr. 1
Beethoven, Andante [nespecificat]
Schumann, Des Abends
Chopin, Prélude [nespecificat]
Wagner, Meistersinger, preludiu
Chabrier, Idylle
Couperin, Les Barricades mystérieuses
Fauré, Nocturne [nespecificat]
Wagner, Liebestod din Tristan și Isolda
Fauré, Berceuse
Gabriel Fauré ar fi trebuit să fie și protagonistul principal al recitalului, alături de Maurice Hayot, profesor de vioară, dar oboseala îl face pe cel care era directorul Conservatorului să decline în ultimul moment invitația. O va trimite în locul lui pe Marguerite Hasselmans, elevă sclipitoare care citește în rusă, poartă conversații filosofice, fumează și apare machiată în public. Și îi e și amantă, deși compozitorul are exact vârsta tatălui ei, cum bine știm, iubirea nu are margini.
Proust e dezamăgit, dar nu renunță și îl invită și pe celebrul pianist Édouard Risler. Toți trei vor interpreta un program seducător, revelator pentru orizontul muzical al prozatorului. Sunt pagini vibrante, cu tușe contrastante, vechi și noi, franceze și germane, care fotografiază portretul de grup al unei societăți elitist și totuși protomoderne, pe turnanta complicatului fin de siècle.
Pentru a marca cea de-a 150-a aniversare a nașterii lui Proust în 10 iulie anul acesta, doi muzicieni francezi, pianistul Tanguy de Williencourt și violonistul Théotime Langlois de Swarte, au reconstruit acea seară din iulie 1907, deși programul lor nu reproduce cu exactitate ce știm că a fost cântat. Lipsește Uvertura la Maeștrii cântăreți de Wagner și Idila din Pieces Pytoresques de Chabrier, cântată atunci de Risler. Corespondența lui Proust cu Hahn menționează un preludiu de Chopin, dar nu ne spune care: de Williencourt optează pentru op. 28, nr.15, „al picăturilor de ploaie“, cei doi interpreți adăugând și un aranjament la celebrul Après un rêve din Trei melodii, op. 7.
În plus, ca o recunoaștere a relației lui Proust cu Hahn, înregistrarea este flancată de două transcripții a celor mai frumoase cântece ale compozitorului de origine venezueleană: À Chloris, o declarație de dragoste fără echivoc pentru început, și L’heure exquise, un final simbolic care rezumă cu nostalgie toată starea programului.
După înregistrarea albumului pentru Harmonia Mundi în septembrie 2020, cei doi muzicieni francezi au cântat recitalul când starea pandemică a permis-o, în martie 2021 la Cité de la musique, Philharmonie de Paris, în transmisiune live online. Ca și în înregistrare, cei doi au folosit instrumente de epocă, puse la dispoziție de Musée de la Musique, Paris: Langlois de Swarte cântă pe un Stradivarius Davidoff din 1708 recent restaurat, cu un ton întunecat și senzual, iar De Williencourt cântă pe un Érard din 1891, un instrument cu un sunet cald, intim, extraordinar de frumos. Împreună, performanța lor sonoră echilibrează emoția cu virtuozitatea și finețea tehnică, aristocratică, a interpreților acestui recital.
Stradivarius Davidoff 1708 & Érard 1891
https://www.youtube.com/watch?v=zjugj7_PoqM
Înregistrarea e una poetică, o fuziune de baroc, romantic și modern care devine o fotografie la minut a unei epoci și, de asemenea, reflecția atemporalității universului creator al lui Marcel Proust. Interpretarea programului e fascinantă: eleganță tulburătoare în Sonata de Fauré, cu revărsări pasionale în Scherzo și Finale, cu versiuni foarte tandre ale cântecelor lui Hahn, care deschid și închid lumea extrasenzorială a pasiunii, chiar și fără text.
Specialist în baroc, cu un ton dulce, emoționant și o frazare exemplară, Théotime Langlois de Swarte, pe care l-am ascultat la începutul anului în The Mad Lover, un album excepțional cu lutistul Thomas Dunford, face dovada unui greu de bănuit simț al repertoriului romantic, în timp ce Tanguy de Williencourt e remarcabil – o treime din program e dedicat pianului. Les barricades mystérieuses sunt cântate gracil în ciuda pedalei, cu profunzime în Des Abends și un minunat preludiu chopinian. Liebestod-ul wagnerian are un climax senzual-erotic, în timp ce Nocturna lui Fauré e chiar visătoare. Un duo remarcabil pentru un album pe care îl recomand, un album în care veți descoperi o traiectorie emoțională fascinantă. Ascultați-l, da capo al fine, în ordinea lucrărilor din programul gândit de scriitor și această rafinată madlenă muzicală vă va trimite în lumea și, mai ales, în mintea lui Marcel Proust.
https://open.spotify.com/album/6QUaNFcmO68Huh8yG16hH0
Proust, Le concert retrouvé
REYNALDO HAHN (1874-1947)
À Chloris (arr.)
ROBERT SCHUMANN (1810-1856)
Des Abends (Seara) – extras din Fantasiestücke, op. 12
FRÉDÉRIC CHOPIN (1810-1849)
Prélude, op. 28, nr. 15 (al picăturilor de ploaie)
GABRIEL FAURÉ (1845-1924)
Sonata pentru vioară și pian nr 1 în la major, op.1 3
Berceuse pour violon et piano op. 16
GABRIEL FAURÉ
Après un rêve (arr.) – extras din Trei melodii, op. 7
Nocturne nr. 6, op. 63
RICHARD WAGNER (1813-1883)
Isoldens Liebestod (Moartea și transfigurarea Isoldei) – extras din Tristan und Isolde (transc. Liszt, S. 447)
REYNALDO HAHN
L’heure exquise (arr) – extras din Chansons grises
THÉOTIME LANGLOIS DE SWARTE, vioară, „Davidoff“, Antonio Stradivari, Cremona, 1708, colecția Musée de la musique, Paris
TANGUY DE WILLIENCOURT, pian, Érard, Paris, 1891, colecția Musée de la musique, Paris
Harmonia Mundi 2021, înregistrări Cité de la Musique – Philharmonie de Paris, septembrie 2020
Foto: copertă CD Portrait de Marcel Proust, Jacques-Émile Blanche, 1892, Musée d’Orsay, Paris
1 Trackback