Când, în a doua jumătate a lui 1995, a ajuns la mine o casetă „ROmanufacturată“ cu Demanufacture, albumul din același an al trupei Fear Factory, mă refăceam după laminectomia suportată la vertebrele L3 – L4, dacă mai țin minte bine. Mărturisesc: trăisem de curând (și încă mi-era) o apăsătoare frică. Cauza? Evident, una banală, iscată de neștiință.
Habar n-aveam ce se petrecuse în corpul meu, de ce o durere intermitentă, dar crudă, a mijlocului (despre care doctorii locali mă informau cu nonșalanță, iarna, că dispare vara, când vine căldura) se transformase în blocaj la piciorul drept, făcându-l inutil. Printr-un mare noroc, am ajuns fără nici o recomandare sub bisturiul competent mânuit de un medic iubitor de jazz, cu care am și purtat câteva discuții pe fugă despre muzicile noastre favorite. Mi-a îndepărtat temerile, m-a operat cu succes și m-a externat în două săptămâni, recomandându-mi, ca bonus, să beau o vodculiță la prânz. Indicația trebuia să mă liniștească, dar n-a fost așa. Mi-era frică în continuare, nu continuu, ci cu puseuri acute. Și-atunci am primit spre consultare o carte scrisă de ilustrul chirurg Constantin Arseni. Subiectul: discopatia lombară, afecțiunea ce mă chinuise peste 13 ani (și de urmările căreia nici azi n-am scăpat), cu simptome disecate amănunțit în volumul publicat prin deceniul al șaptelea. Lămurit că vindecarea poate atinge 85-90%, mi-am continuat traiul. Firește, fără să mă menajez, fără să respect întocmai regimul sugerat de specialiștii în „recuperare“. Așa m-am debarasat de frică.
Mi s-a părut straniu și cumva neîntâmplător că tocmai în acea perioadă a nimerit la deckul meu sus-pomenita casetă. Amicul expeditor, știindu-mă și bolnav, și sudor de metale foarte industriale, mi-a zis că sună mai dur decât Metallica, Megadeth și Slayer, trupe cu adidașii în mainstream deja. Și mi-a recomandat să ascult special ultima piesă, A Therapy For Pain, o să înțeleg eu de ce. Piesa mi-a dat senzația că trupeții californieni fac o reverență către Black Sabbath, iar sugestia din titlu n-a risipit durerea. Versurile nu mă atingeau, ritmul mi se părea somnifer față de cele dinainte, care îmi fracturaseră percepția. Însă nu amănuntele astea muzicale mi-au electropunctat sensibilitatea, ci ilustrația copertei. Acel schelet, jumătate din oase, jumătate din metal, aparent o găselniță de impact comercial, m-a urmărit îndelung, ca o reflectare a ignoranței mele în problema propriei vieți. Am comis oare ceva ilogic în fraza precedentă? Cum să enunț logic dezinteresul față de ceea ce nu-mi trezește interesul, inclusiv față de existența în realitatea imediată?
Nu știu de ce am colectat oricare disc ulterior ieșit din fabrica turbulentă, ascultându-l măcar o dată. Simțeam aceleași furnicături de teamă topită în plăcere precum se topește untura în ou, când faci omletă. Curios, nu m-au interesat amănunte despre băieții care prepară asemenea cocktail metalo-industrial capabil să-mi ridice tensiunea arterială deodată cu nivelul adrenalinei. Nici la videoclipurile lor nu m-am benoclat pe diverse instrumente dotate cu display inconfortabil.
Până deunăzi, la anunțarea noului album, Agression Continuum (2021, Nuclear Blast), nici intenția să cumpăr vreun LP pe vinil nu mi-a polizat cardul bancar. Pesemne că în subconștient acționa legătura involuntară dintre albumul din 1995 (reeditat pe vinil de curând, la preț inabordabil) și defecțiunea mea. Iar dacă e să regret ceva, regret faptul că nu pot disjunge între muzica sumbră a lui Dino Cazares & comp și fricile mele. Sau pot, dar nu în textul afișat aci.
E suficient să amintesc ideea exprimată de trupeți la începutul unui videoclip: „The controlling authorities are constantly, and successfully, utilizing the fear tactic to control the masses through misinformation and distraction“. Inteligentul ascultător de industrial-metal n-are nevoie de alte explicații.
1 Trackback