De fapt, eu nici macar n-am devorat Tovarase de drum, ci am lungit-o cit de mult s-a putut, pe o perioada de doua saptamini, lasindu-mi citeva pagini pentru fiecare seara.
Nu pentru ca as fi visat apoi coafuri tapate, ciorapi plasa si haine ponosite, ci pentru ca n-am putut citi textele din carte ca pe oricare alt fragment de literatura, fata de care sa ma simt, cit de cit, la adapost. Marturiile doamnelor din Tovarase de drum m-au cutremurat si m-au induiosat, obligindu-ma la tulburatoare exercitii de imaginatie. Am incercat sa ma iau pe mine, asa cum sint acum, la aproape 24 de ani, vesnic entuziasmata de cite ceva si mereu enervata de altceva, cu mintea la locuri fantastice, la muzici, carti si filme si la oamenii pe care ii iubesc, pe mine, comoda si revoltata, si sa ma mut in timp, intr-un decor cu apa inghetata, controale umilitoare la ginecolog, avort interzis si camaraderii nebune. M-as fi descurcat, m-as fi adaptat sau ar fi fost relativ simplu, pentru ca as fi crescut in lumea aia si toate nedreptatile mi s-ar fi parut, cit de cit, acceptabile? N-am nici un raspuns, orice exercitiu de imaginatie ramine, oricum, suspendat si imposibil de dus pina la capat. Insa Tovarasele de drum mi-au adus mai mult decit incercarea de a ma inchipui inainte de ’89 asa cum sint acum, in 2008.
Am gasit acolo texte puternice si emotionante, despre identitati feminine confiscate si, de aceea, sovaitoare, despre intimitate (nu doar fizica, ci si psihica) aproape inexistenta. Mai toate marturiile stau, echilibrat, intre horror si cool (despre care scrie Simona Popescu), intre plins si ris, adica intr-o zona a gri-ului infernal sau doar monoton. Si mai toate mi-au provocat, pe linga deliciile lecturii, cutremurari ale feminitatii. Pina la urma, o recomand oricind, chiar si vara.