In carte, ca sa-mi dau brinci, am enumerat cu ce anume parti din corp am trambalat de-a lungul anilor felurite lucruri si-am zis asa: „Pentru ca, de cind ma stiu, n-a fost aproape nici o singura zi lasata de la Dumnezeu sa nu car ceva intr-o mina, in amindoua, pe umar, in brate, in spate, m-am gindit sa scriu despre aceasta intruchipare a mea de femeie-asin, catir sau chiar cal care a strabatut istoria Romaniei din 1953 pina in 2007, cind la pas, cind la trap”.
OK. Corect insa ar fi fost sa adaug ca am transportat la viata mea tot soiul de fierotanii si pe piept sau burta. Repet: pe piept (evident nu lantuguri, pandantive, brose) si pe burta (nu in burta, desi am inghitit intre doi si cinci ani un rulment mic si un surub).
N-am destul spatiu sa povestesc cum am ajuns sa duc de ici-colo pe piept + burta, dupa cum urmeaza: 1) 26 de tacimuri (linguri, lingurite, cutite, furculite), plus un polonic si un capac mare sau 2) un cleste patent, un ciocan si o foarfeca de tuns iarba sau 3) un calcator Rowenta sau chiar – tineti-va bine! 4) o menghina de 2,5 kg. Totul a inceput acum vreo 15 ani, vara, cind, cot la cot cu un stol de curiosi, m-am inscris la un curs de bio-energo-terapie tinut la Tms. de o doctorita din Rep. Mold. Dupa doua saptamini de scolareala, fiecare a facut ce-a stiut mai bine cu ce-a invatat: unii si-au deschis cabinete, altii si-au folosit puterile nou dobindite prin spitale, altii, ca mine, care nu erau doctori, au facut si ei ce-au putut pe spinarea cunoscutilor sau pe propria piele: au energizat, intremat, vindecat samd. Dupa ce maestra moldava ne-a masurat vigorile ascunse si dupa ce am primit premiu cu coronita, am tisnit ca din pusca acasa, m-am napustit in bucatarie, am tras sertarul cu tacimuri si, de parca le-as fi dat cu superglue UHU, cutitele, lingurile etc. mi s-au lipit de piept. Am iesit cu zalele pe terasa, am coborit treptele si am inaintat spre gard, unde mama era la vorbitor cu vecina Piri. Au ramas mute de uluire, ba chiar spaima. Intr-un ecumenism ca la carte au spus ca nu-i lucru curat ce fac si ca ar fi bine sa nu ma joc cu focul.
Pot sa depuna marturie despre numerele de circ pe care le-am dat ori de cite ori am avut prilejul (in tara si peste hotare) zeci de oameni: prieteni, colegi, vecini, cunoscuti, ba chiar tehnicienii de la laboratorul de fizica al Universitatii, care au cintarit menghina, clestii, ciocanele, cheile frantuzesti si mi-au facut fotografii cu ele-n decolteu. Dar din toata exhibitia asta n-am putut scoate o proza ca lumea. Daca m-as fi apucat sa povestesc cum, cu aceeasi vlaga venita habar n-am de unde (ba, de fapt, stiu), am virit inviorare in mai toti colegii, cum i-am luat lui Marcel Tolcea numeroase dureri de cap cu mina sau cum am facut sa dispara multe dureri de spate, ar fi iesit doar un epic banalut. N-am putut insa nici moarta sa fac saltul spre ceva stil Eliade, desi in noaptea de 12 septembrie 1999 am trait (in vis&aievea) un episod dincolo de inchipuire. De atunci nu m-am mai dat in spectacol decit rar de tot si numai la cererea publicului, ca sa ne veselim.