Realitatea pandemică a făcut ca eu, în luna mai, să-mi programez imunizarea tocmai în satul Belcești. Nici o problemă, am zis, voi vizita o zonă a județului pe care cine știe dacă aș fi văzut-o vreodată doar din patriotism local. Se face dreapta după dopul rutier din Podu Iloaiei.
În centrul Belceștiului există o intersecție în cruce. Fix acolo m-am trezit într-un blocaj tare ciudat. Nimeni nu claxona, iar când am tras eu două claxoane scurte, șoferul mașinii din spatele meu a scos capul pe geam și, cu țigara între buze, mi-a spus: dijiaba, nu ti audi, îi dulapu’ lu’ Otilia, așa mai faci el. Am crezut că, dincolo de accentul moldovenesc, dicția îi este afectată de vorbitul cu țigara în gură. Mata nu ești di aicea, uiti dulapu’, ai rabdari. Atunci l-am observat.
Era de fapt un fișet, dulap metalic pentru documente și, judecând după eticheta lipită pe ușa din dreapta, în colțul din dreapta sus, am presupus că aparține inventarului unei instituții publice. Țopăia cu cele patru piciorușe minuscule montate de fabricant pentru a i se putea regla planeitatea. Țopăia in mijlocul intersecției și nici o mașină nu voia să se miște, de parcă se temeau să nu-l boțească. Țopăia de parcă dansa și nu glumesc când afirm că am prieteni care dansează mai prost pe muzică decât o făcea el pe un ritm doar de dânsul auzit. Sî nu ti punî naiba sî-l palești, cî ni zboarî actili din el.
Am tras pe dreapta și am parcurs pe jos restul distanței până la dispensar, minunându-mă de lipsa de mirare a șoferilor, semn că nu era prima oară când asistau la această scenă. Injecția a fost urmată de sfertul de oră în care am fost ținut sub observație și întrebat dacă am senzații ciudate. Cumva, ceva în mine mi-a spus că nu era cel mai potrivit moment pentru a zice că am văzut un fișet dansând. Dacă există o omerta a biroticii, m-am supus ei.
Cu adeverința în mâna stângă mă îndreptam spre mașină. Traficul era din nou fluid. La un moment dat sistemul de localizare în spațiu a surselor de zgomot format din cele două urechi pe care le posed m-a avertizat că sunt urmărit de un fișet. Fără să privesc în spate, am mărit pasul și am făcut stânga spre primărie. În dreptul ușii, cu o privire dojenitoare, stătea o doamnă care nu putea fi decât Otilia. Nepăsându-i că aproape m-a dărâmat când a trecut pe lângă mine, dulapul s-a lipit de femeie și avea o vibrație din aia de cățeluș fericit. Sî nu va temiț’, o văzut foaia din mâna matali șî o vrut sî sî joaci cu ea. La înșeput șî eu m-am spariet di el, da’ am cătat pi gugăl șî m-am liniștit. Sî chiamî realism magic.