In cursul primei vizite mi-a spus ca lucreaza la o noua carte, ca aceasta se cheama Colivia cauta pasarea. Stiam de dinainte sa plec de pe Otopeni ca Mircea Saucan era si scriitor, dar de-abia cu relativ putin timp inainte de a ajunge la Nazareth-Illit am aflat ca nu publicase in Romania decit o singura carte, volumul de povestiri Camera copiilor, in 1969, volum care fusese prefatat de Nicolae Manolescu. Celelalte carti le trimisese mai tirziu din tara, pe microfilme, si fusesera publicate in Israel.
In cursul discutiilor pentru volumul nostru, inregistrate de reportofonul luat cu imprumut de la Cristian Mungiu, am vorbit si de filme, si de carti. Chestia e ca la un moment dat a devenit destul de dificil sa le separi. Saucan spusese ca pentru el ingerul il reprezentasera cartile, iar demonul – filmele. Ca atunci cind n-a mai fost lasat sa faca filme, s-a asezat la masa si a scris. Ca si filmele sale, si cartile sint putine. Pina sa intri in ele si sa incepi sa le citesti, iti par, privite de la juma’ de metru, niste chestii subtirele, pe care le poti citi la metrou. Nimic mai fals.
Deci de la un moment dat incolo mi-am facut, asa, o mica teorie: cartile lui Saucan sint ca si filmele sale – putine si aparent firave, dar cu o incredibila viata care colcaie pe dinauntru. Au si un mecanism incifrat de autoprotectie. Manuscrisul de la Ciumati, scris in preajma realizarii filmului Cind primavara e fierbinte (si publicat de-abia in 1989, la Tel-Aviv), e in asa fel scris incit fiecare rind se lumineaza cind il citesti si recade in intuneric atunci cind treci la rindul urmator. Izidor Minecuta, istoria scrijelirii unei carti pe piele, ofera o alta sugestie – nu de lectura, cit despre viata autorului, caruia scrisul ii permisese sa se exprime cu libertatea cu care n-a fost lasat sa-si faca filmele; si sa se apere (nu doar de altii, dar si de sine insusi) cind libertatea din cap si sanatatea ii erau amenintate.
Cind il iscodeam despre cartea la care lucreaza si pe care imi spusese ca da, a inceput s-o scrie, Mircea Saucan nu spunea prea multe. Mi-a amintit doar la un moment dat ca actiunea cartii Colivia cauta pasarea se petrece in Israel, cind, intr-un an nedefinit, nu foarte curind, incepe sa ninga.
Un text la fel de dificil ca si autorul sau
Am terminat cartea noastra, Fantasme si adevaruri. O carte cu Mircea Saucan. Ea a fost publicata in 2003, iar Mircea Saucan a murit cu o zi inaintea lansarii, ca si cum isi incheiase socotelile. Intre timp a si nins la Ierusalim. Dar ceva ramasese neterminat. Leon Volovici, care i-a fost, alaturi de Costel Safirman, prieten apropiat, a avut anul trecut initiativa unui volum care sa stringa toata proza lui Mircea Saucan publicata in cele doua tari. Ingrijit de un redactor foarte inimos, Alexandra Birna, volumul a iesit de curind la Editura Institutului Cultural Roman.
Ca si filmele sale, proza lui Mircea Saucan alcatuieste niste repere pentru ce ar fi putut crea daca viata ar fi fost mai intelegatoare. Caci tot ce a scris e strins in aproape 400 de pagini. Sa nu credeti ca-l dati gata intr-un sejur la mare. In general, textul e la fel de dificil ca si autorul sau, dar plin de savoare si de tandrete din momentul in care ii prinzi spilul. Volumul a primit titlul Colivia cauta pasarea, pentru ca cercul trebuia inchis, dar poate si pentru ca acea colivie se afla mereu undeva in urma noastra – in tara pe care am parasit-o (fortati), in trecutul care, aparent, ni se refuza –, sau in noi insine.