Uneori, nouă rabini nu pot face ceea ce pot face zece cizmari. Vorba asta se aplică în orice caz unor rugăciuni și ritualuri din iudaism în care e nevoie, pur și simplu, de cel puțin zece bărbați adulți. Fără ei, fără minian, ritualul respectiv pur și simplu nu se poate îndeplini. Acum, orice primat al numărului pare să aibă ceva rudimentar. De acord cu principiul de drept roman (în cazul ăsta, tot de extracție veterotestamentară) „un singur martor înseamnă nici un martor“, dar în rest, contează calitatea, nu cantitatea, nu?
Am văzut cândva într-un vechi cimitir din Ierusalim un afiș cu un număr de telefon la care puteai suna dacă doreai o slujbă tradițională de înmormântare și aveai nevoie să chemi oameni ca să iasă numărul necesar de zece. Mi-a rămas în cap acest afiș, absolut banal, scos la imprimantă cu Times New Roman bold și lipit cu două picături de lipici în geamul unei gherete, lângă intrare. Pe de-o parte, bineînțeles, îți aducea cu o prozaică brutalitate în minte înmormântările nefericiților însoțiți de doar doi-trei oameni. Pe de alta, ca străin de loc, întreaga procedură mă intriga etnografic: ideea de a închiria, într-un cimitir, prezența anonimă a oamenilor pentru a obține un fel de cvorum escatologic, de a suna la un număr de telefon mobil pentru ca niște cetățeni să vină să rostească alături de tine kadișul, dar și bunătatea elementară de a pune la dispoziția celui singur o comunitate provizorie, ca să nu-l aduci în situația de a nu putea săvârși un ritual pe care se întemeiază. Calitatea educației, inteligenței, bogăției acestor zece oameni este complet neînsemnată în fața calității lor primare de ființă vie, cu care ești și vei fi nesfârșit de asemănător, și cu care ești solidar în fața morții. (Contra unei mici sume pentru deranj? Habar n-am și nu contează.)
Acum nu pot decât să-mi cer scuze că schimb paradigma. E o gafă să treci de la mediul funerar la cel universitar. Dar nu pot să nu notez aici că parcă și la seminarii și cursuri impresia autentică de educație universitară presupune un cvorum de participare. La seminariile la care sunt uneori prezenți, cum îmi spun colegi de la mai multe universități din țară, doar o mică parte din cei înscriși nu se creează această atmosferă. Știu că numărul e, teoretic, irelevant. Poți, cu doar trei studenți bine mobilați de la masterat, să ai cel mai antrenant taifas academic din lume. Dar de ce zic trei? Unul singur, capabil să te șicaneze inteligent, e destul ca să te motiveze, să te facă să produci idei de care nu știai că există în mintea ta, și să reacționeze pe măsură. Dar nu cred că sistemul național de universități este menținut de stat în acest scop. Dacă ceea ce ne dorim e doar să ne ocupăm de vârfuri, atunci tinerii superdotați pot fi puși eficient în legătură unul cu altul și cu câțiva mentori cu un buget infinit mai mic. Dacă însă ne gândim că universitățile, între multe alte lucruri, au pregătit și cele cam 200.000 de cadre didactice active acum în țară, atunci orele, online sau nu, de tip intimist-elitist nu sunt OK. Teoretic, profesorul are același discurs de ținut în fața a cinci sau a cincizeci de studenți, în fața unora în frac sau a unora în pijamale, care nu sunt interzise de lege. Practic însă, gestul educațional rămâne un ritual secular. A ridiculiza forma lui înseamnă a-i ridiculiza conținutul.
N-aș vrea să ajungem ca la porțile universităților să apară afișe care zic, Profesori, aveți nevoie să împrumutați câțiva oameni timp de două ore pentru ca sala să nu fie azi dezolant de goală? Sunați cu încredere la numărul de mai jos. Nici ca pe porțile astea să apară în viitor afișe clandestine cu numere la care cineva îți poate recomanda un prieten al unui prieten care știe să scrie și să citească și, dacă ești discret, te poate învăța și pe tine.