Pe 2 noiembrie mă luptam cu unul dintre poemele în portugheză ale lui José Luís Peixoto când am dat, din întâmplare, peste știrea dispariției lui Nelson Freire. Un jurnal brazilian anunța sec moartea muzicianului, o moarte pe care mintea mea refuză încă să o accepte. Sau poate inima. Poemul lui Peixoto, scriitorul pe care l-am întâlnit la ediția de anul acesta a FILIT, unul inedit, din 2016, se numește Por todos aqueles que se dirigiam à vida.
În Nelson Freire, documentarul din 2003 în care marele pianist e filmat ca o vedetă de pe Maracanã vreme de aproape doi ani, în turneele sale prin întreaga lume, există o secvență în care acesta urmărește un videoclip cu Errol Garner, care interpretează la pian un jazz vesel: „Nu am văzut niciodată pe cineva să cânte cu atâta plăcere“, spune interpretul. „Așa am descoperit pianul“, continuă Freire. „Pianul a fost momentul, pe când eram copil, când simțeam plăcere. Nu sunt fericit după un concert dacă nu am simțit măcar pentru o clipă o asemenea plăcere. Pianiștii clasici aveau această bucurie. Rubinstein o avea. O avea și Horowitz. Guiomar Novaes a avut-o, iar Martha Argerich o are.“ „— Dar dumneavoastră?“, întreabă intervievatorul. Domnul Freire își aprinde o țigară, ridică privirea timid și zâmbește. Era epoca în care încă se putea fuma în fața unei camere de filmat.
Nelson Freire a fost un mare timid, un introvertit care nu s-a simțit bine în lumina reflectoarelor, un interpret uriaș despre care impresarul său, Jacques Thelen, glumea amar că a reușit să-i construiască o carieră în ciuda eforturilor lui de a-l împiedica. Nu îi plăceau nici interviurile, nici ședințele foto și îi era frică să zboare cu avionul, o frică ce a subțiat enorm agenda turneelor sale internaționale.
Atâtea câte au fost, împreună cu înregistrările – din 2001 era artist exclusiv Decca – și mai ales delicatețea cântului său fără egal au fost de ajuns să-i aducă faima unuia dintre cei mai buni pianiști ai generației sale. Topurile îl situau chiar între primii cinci, alături de marea sa prietenă, Martha Argerich, cea care l-a făcut să-și înfrângă, până la un punct, teama de zbor și cu care a împărțit zeci de turnee și un parteneriat muzical de o viață, în care stilul ei impulsiv și electrizant s-a sincronizat perfect cu delicata paletă tonală și bucuria lui de a cânta în doi. La fel ca ea, Freire avea un trac imens, la fel ca ea, se întreba după fiecare concert dacă nu cumva va fi ultimul, la fel ca ea fuma enorm, țigară de la țigară, în tinerețe.
Un interpret uriaș, discret și carismatic, adorat de melomani, Nelson Freire, prezentat multă vreme de critica muzicală drept „secretul cel mai bine păstrat al pianului“, s-a impus brusc la începutul anilor 2000 cu două înregistrări Decca, Chopin (2002) și Schumann (2003), după aproape 25 de ani în care a evitat cu îndârjire să intre într-un studio. Cu un repertoriu de la Purcell și Bach la Villa-Lobos și Lutosławski, Freire a excelat în interpretările romantice, de la Beethoven la Rahmaninov, în particular în Chopin. Cele douăzeci de Nocturne înregistrate în 2009 la Liverpool, ca și Sonata nr. 2 cu Marș funebru, rămân momente cheie ale artei sale, alături de înregistrări cu muzică de Brahms, Liszt și Debussy. Este inclus în colecția Philips „Great Pianists of the 20th Century“ și a primit un Grammy, în 2013, pentru Brasiliero, album cu creații ale compozitorilor brazilieni subintitulat Villa-Lobos & friends. Memorabile sunt și înregistrările sale în duet cu Martha Argerich, în special cele cu creații de Rahmaninov, Ravel, Bartók și Lutosławski. În 2019, la împlinirea vârstei de 75 de ani, a înregistrat ultimul său album, Encores, în care primul track e luminosul aranjament Sgambati la Melodie din Orfeu și Euridice.
Nelson Freire și Martha Argerich, 1964
Pe Nelson Freire, minunatul poet al pianului de o subtilitate inefabilă și un uriaș timid în viața de zi cu zi, l-am ascultat și aplaudat în 18 septembrie 2019 la Festivalul Enescu, atunci când a cântat Beethoven 4 cu Sankt-Petersburg și Vassili Sinaiski. Nu știam că o să-l ascult pentru ultima oară live. N-aș schimba nici un cuvânt din cronica acelui concert, pe care pianistul brazilian îl încheia cu același bis Sgambati/Gluck, cântat peste tot în lume în amintirea marii Guiomar Novaes, nostalgic și recunoscător omagiu adus celei pe care a numit-o, de-a lungul întregii vieți și în toate interviurile sale: „idolul meu“.
https://www.youtube.com/watch?v=r9eYKUex85s
Nelson José Pinto Freire s-a născut în Boa Esperança, oraș din sud-estul Braziliei, pe 18 octombrie 1944. A început să cânte la pian după ureche la vârsta de 3 ani, după ce a auzit-o exersând pe sora mai mare. Copilul minune a fost apoi trimis să ia lecții de pian în cel mai apropiat oraș, unde ajungea după 5 ore, zilnic, cu autobuzul. Ulterior, familia s-a mutat la Rio de Janeiro pentru ca el să poată urma lecții cu Lúcia Branco, o discipolă a lui Arthur de Greef. Aici va susține primul recital la 11 ani, iar în 1957, la 13 ani, câștigă, interpretând Imperialul beethovenian, Concursul Internațional de Pian de la Rio de Janeiro.
Cu o strângere de mână din partea președintelui Braziliei, primește o bursă pentru a-și continua studiile muzicale la Viena, unde va studia cu Bruno Seidlhofer, maestrul lui Friedrich Gulda. „Acesta a fost primul, cel mai important lucru din viața mea muzicală“, declara într-un interviu din 2018. „Mi-a deschis mintea – mintea muzicală – pentru că a fost prima dată când am avut de-a face cu pianiști din întreaga lume.“
A câștigat de-a lungul carierei numeroase premii și distincții, între care medalia Dinu Lipatti la Londra și locul I la Concursul Internațional Vianna da Motta de la Lisabona. A concertat în cele mai importante centre muzicale, colaborând cu orchestre precum Filarmonica din Berlin, Gewandhaus din Leipzig și Filarmonica din München sau Royal Concertgebouw precum și cu cele mai recunoscute ansambluri simfonice din SUA, acolo unde debuta în 1970 cu Rahmaninov 4: Baltimore, Boston, Chicago, Cleveland, Los Angeles, Montreal, New York și Philadelphia. Împreună cu Martha Argerich a făcut turnee în Japonia, Brazilia, Argentina, SUA, Canada și Europa.
Marcela Poch
Nelson Freire s-a stins din viață în noaptea de 31 octombrie spre 1 noiembrie 2021, la Rio de Janeiro. Muzicianul în vârsta de 77 de ani a stat departe de scenele de concert de la sfârșitul anului 2019, atunci când și-a fracturat umărul drept. Nu și-a revenit, în urma unor suferințe atroce fiind nevoit să renunțe chiar la a mai face parte din juriul concursului Chopin de la Varșovia, alături de prietena lui, Martha Argerich, care s-a retras și ea, special pentru a-l vizita. Catolic fervent, Nelson Freire a fost înmormântat în cimitirul din orășelul natal Boa Esperança. A fost un pianist de geniu, cu un tușeu supranatural și o artă interpretativă solară și solitară, care ne-a oferit cu eleganță supremă frumusețea muzicii. Un uriaș blând și timid cu a cărui plecare inima mea nu vrea să se împace.
Pentru toți cei care se îndreptau către viață, poem tradus în premieră și exclusivitate pentru Rubato – SdeC de Simina Popa, excelenta traducătoare din portugheză a romanului Autobiografia, Editura Pandora M, colecția Anansi contemporan 2020, dar și a dialogului José Luís Peixoto – Robert Șerban la FILIT 2021:
Pentru toți cei care se îndreptau către viață, care așteptau numai viață
și care, fără să știe, au căzut neajutorați în abisul opac al morții;
pentru toți cei care se trezeau dimineața, care se hrăneau
cu iluzii, invincibili în fața încăpățânării lor inocente, și care,
într-o frântură de moment, neprotejați de singurătate,
treziți în mijlocul unui vis, au căzut neajutorați în abisul opac al morții;
pentru toate acele priviri care reflectau lumina zilei, vitrine cu secrete,
chipuri pe care ni le vom aminti cu un zâmbet blând și care,
fără motiv, au căzut neajutorați în abisul opac al morții;
aceste cuvinte fragile și inutile, acest timp scurt și insuficient.
Au existat, la fel ca noi, au fost oameni, la fel ca noi, au simțit, la fel ca noi.
Pentru toate vorbele pe care le-au spus, pentru felul omenesc în care
le-au rostit, pentru amintirea incandescentă a glasului lor,
pentru timpul lor ca oameni, aceste vorbe neputincioase, acest timp neputincios
și calea x sau y pe care o alegem ca să îi urmăm.
José Luís Peixoto, 2016
https://www.youtube.com/watch?v=biwZMTQOVYY
Nelson Freire 1944 – 2021
Foto: Nelson Freire la finalul concertului de la Sala Palatului, 18 septembrie 2019, George Enescu Festival