În 1828, gravorul britanic William Heath ia ca obiect al satirei calitatea apei potabile din Londra – un tip de subiect de care artiștii ar trebui să se ocupe ceva mai frecvent.
În gravura lui, unei doamne din lumea bună, deodată schimonosite de stupoare, îi scapă din mână ceașca de ceai în clipa în care vede cum arată la microscop o picătură din apa Tamisei – sursa municipală de apă. Vedem, supradimensionat, peisajul intern al picăturii respective: o bolgie a poluării, cu creaturi pe jumătate coșmarești, pe jumătate hazlii, într-o taxonomie deformată a peștilor abisali, insectelor și bacteriilor. Gravura se numește Supă de monștri, cunoscută sub numele de apă din Tamisa.
Nu folosesc gravura aceasta ca pretext pentru a discuta apa potabilă din București, ci doar ca să mă întreb dacă și literatura pusă sub lentilă în felul ăsta ar putea deveni dezgustătoare, sau, în orice caz, și-ar putea schimba gustul. Și există numeroase microscoape care pot face asta. Cel mai apropiat de spiritul gravurii din imagine ar fi unul care să ne dezvăluie în spatele cutărui pasaj literar diferite infecții ascunse: plagiat, obediență politică, calomniile voalate dintr-un roman à clé. Dar e adevărat că de fapt nici un microscop, oricât de bine intenționat, nu va face vreodată favoruri artei. El schimbă radical regulile percepției. Un tablou nu e conceput să fie văzut în întuneric și nu există cântec care să supraviețuiască ridicolului de a fi rulat pe o viteză mai mare decât cea firească. La fel, să iei o propoziție oarecare dintr-un roman și să încerci să extragi din ea secretul artei autorului e la fel de neavenit ca încerca să-l lauzi pe Piazzolla pentru că i-a venit ideea să pună pe portativ, îndrăzneț, un fa după un do. Și totuși, tehnica diabolică a comentariului literar este celebră, între alte infracțiuni, pentru încercarea de a extrage din orice cuvânt o formă de strălucire, de a pune în exergă cutare „verb de mișcare“ sau „epitet cromatic“. O încercare de a stoarce complet lămâia textului, făcută de truditorii comentariului. Intenția nu e neapărat lipsită de onestitate, rezultatul e însă atroce, ca orice compliment chinuit.
Există un alt microscop, care se utilizează întotdeauna așezat alături de obiectul pe care îl investighează. În cazul nostru, sub lentilă nu mai e cartea, ci autorul. La sfârșitul analizei, aruncăm volumul cât colo, deoarece, cu cât mărește mai mult microscopul, cu atât aflăm că era mai mic autorul: cum a trebuit el să se împrumute cu doi poli, în vreme ce noi nu ne împrumutăm niciodată – chestie de principiu –, cum îi plăcea ciocolata neagră, nu albă, ca nouă, cum era certat cu Tzigara-Samurcaș, pe care noi îl idolatrizăm, și cum era francofil, când noi știm că francezii sunt niște fandosiți.
Ultimul microscop rău pe care mai am loc să-l pomenesc aici este cel care pătrunde nu în țesătura cărții, în textul ei, pe care le refuză, ci în biografia ei, sau în bucătăria ei, unde se lăfăie competent. De sub fiecare pasaj se ivește o tăbliță comemorativă din imitație de marmură („în acest imobil, în renovare perpetuă, a scris autorul Rondelurile sale“), o glosă de mare savantlâc („cuvântul frumos înlocuiește cuvântul drăguț, prezent în versiunea inițială a manuscrisului, dar apoi tăiat de autor cu două linii groase“), în fine, momente de empatie supremă („monologul din actul trei, scena întâi, a fost redactată de autor așteptând să intre la o colonoscopie“).
În jurul gravurii sale, Heath a inscripționat un pasaj din Milton, din Paradise Lost. Din cuvintele de pe acest chenar, care include și un complicat subtitlu, a mâncat vreo două litere.