Acum vreo câteva luni am avut o rudă apropiată într-un spital local. Avea nevoie de niște calmante banale, câteva fiole de Algocalmin, dar în momentul acela tocmai lipseau.
Se mai întâmplă – în spitalele românești se mai întâmplă ca pacienții sau rudele lor să trebuiască să cumpere medicamentele care spitalului îi lipsesc. Problema e că pentru Algocalmin e nevoie de o rețetă, fără de care nici farmaciile nu-l vând, așa că a fost necesară o alergătură pe la vreo șapte farmacii până ce o farmacistă s-a îndurat să vândă (ilegal, conform legislației noastre) câteva fiole din acest analgezic comun.
Sigur, aici statul român nu are nici o responsabilitate, administrarea spitalelor cade în grija consiliilor locale, care depind de bugetul local, care e cât e – dar, dincolo de detalii birocratice, aici se simte o deresponsabilizare la nivel înalt, care face ca în ultima vreme în spitale să lipsească medicamente banale și, în schimb, să izbucnească incendii la fel de banale. În incendii mor oameni, dar în România e tot ceva banal să moară oameni care puteau fi salvați cu ușurință sau nici măcar nu aveau de ce să moară.
Acum vreo trei săptămâni a trebuit să merg până în satul meu natal, la vreo sută și ceva de kilometri de locul unde trăiesc acum. Cum eu sunt unul dintre oamenii care nu au mașină personală, programarea călătoriei a fost o combinație de calcule și noroc. Odinioară pe traseu exista o linie ferată ce lega satele din zonă de centrele urbane din apropiere, cu curse regulate de călători, însă între timp a dispărut. Adică linia ferată mai există, cam ruginită, e drept, dar cel puțin șinele n-au fost încă furate – nu mai există curse de călători. La un moment dat traseul a fost oferit unui operator feroviar privat, care a renunțat în scurt timp la el și lucrurile au rămas așa. Pe traseul respectiv, unul dintre primele făcute pe teritoriul României (de Imperiul Austro-Ungar) au circulat trenuri de călători vreme de aproape un secol și jumătate. Sătenii din zonă își reglaseră ritmul vieții după șuieratul locomotivei de la trenul de dimineață, de prânz, de seară. Acum n-o mai fac.
Și așa mi-am amintit de una din declarațiile nu foarte comentate din ultima vreme, cea a unui fost ministru al Transporturilor, cum că un premier (interimar, dar sigur pe poziția lui de partid și de stat) ar fi sugerat ca statul să renunțe cu totul la transportul de călători pe linia ferată. Nu e rentabil, e prea multă bătaie de cap și așa mai departe – o autentică viziune liberală cu specific românesc. Deși nu doar de doctrină e vorba aici: și în timpul guvernărilor PSD statul s-a scuturat de multe dintre responsabilitățile sale, prin privatizări sau transferuri de autoritate. Și nu e vorba de descentralizare – căci administrația românească a rămas destul de centralizată –, ci de deresponsabilizare.
Zilele trecute, după două săptămâni de vacanță forțată, provocată de pandemia de coronavirus, s-a hotărât reluarea cursurilor, cu prezența fizică a elevilor doar în școlile unde procentul de vaccinare pentru angajații instituțiilor atinge pragul de 60%. Asta a fost o formă de pasare a responsabilității asupra școlilor, ale căror conduceri trebuie să se descurce fiecare cum poate: să-și convingă profesorii să se vaccineze, să renunțe și să continue școala online sau să vadă cum îi sfătuiesc conștiințele și bunul Dumnezeu pe profesori și pe restul angajaților. Ferească cerul ca instituțiile centrale să ia vreo hotărâre fermă sau coerentă, prin care ar risca să încalce libertatea indivizilor, adică să supere potențiali votanți! A fost tot o măsură luată pe genunchi, care să-i scutească de griji pe cei care au în grijă educația românească, și să paseze responsabilitatea la nivelurile inferioare.
Cam asta face statul român în ultimii ani, sub ultimele guverne: scapă de griji, de responsabilități, de misiunea pe care o are. De astea se pot ocupa alții. Importante rămân doar alegerile și menținerea la putere a unor costume în care parcă-parcă ar fi ceva oameni, că la gulerele cămășilor de politician se întrezăresc niște capete – deși cam încețoșate.