Mi-amintesc cum într-o vreme, în anul petrecut în America, am căutat gustul. Nu un gust anume, dar nici cine știe ce Gust de esență platonică, ci pur și simplu gustul mâncării. Aproape toate alimentele din magazinele americane păreau secate de gust, asta atunci când nu erau pur și simplu dezgustătoare. Acum, după atâta timp, îmi închipui că problema noastră a fost și una a rupturii, a desprinderii de lumea ce ne era atât de familiară, cu toate neajunsurile ei.
Una din prietenele noastre ne-a explicat încă din primele zile că nu suntem singurii care suferim de lipsa asta. Totuși, a zis ea, există soluții. De compromis, parțiale, incomplete, dar există. De exemplu, am văzut noi oare că în America nu găsești deloc brânză ca la noi, telemea de oi, de vaci sau de capră? Singurul produs apropiat de brânza „noastră“ era ceva numit feta grecească, o uscătură sărată, greu de tăiat și mai greu de mestecat. Ei bine, ea descoperise undeva la vreo treizeci de kilometri, la un supermarket Costco, un fel de telemea udă. Ne-a dat să gustăm, avertizându-ne că, desigur, nu-i același gust, dar e cât de cât asemănător. Amintește de. La fel stăteau lucrurile și cu carnea: la un alt magazin, ceva mai apropiat, se vindea carne de porc acceptabilă, deși nu ca acasă, altundeva puteai cumpăra o șuncă bunicică, deși nu ca la noi, iar la alți câțiva kilometri găseai o smântână care era departe de cea de acasă, dar parcă-parcă amintea de ea. De fapt nicăieri nu regăseai gustul de acasă, nu puteai să-l refaci, totuși, dacă perseverai și îți organizai un traseu eficient de cumpărături de weekend, încropeai ceva ce amintea de. Și ne-am mulțumit cu atât, ba chiar ne-am bucurat de acest „amintea de“.
Gustul e important. Gustul hranei e o sursă de patriotism mai puternică decât toată educația școlară în spirit național, decât orice dans popular, costum folcloric sau colindă de Crăciun. Ori de câte ori se adună românii din emigrație la vreun festival sau la vreo altă manifestare culturală, nu se poate să lipsească masa tradițională, cu mămăliguță și sarmale și mici cu muștar, care – oricât ne-ar explica alții că sunt mai degrabă balcanice decât românești – îi încarcă pe participanți cu nostalgie și iubire de patrie la fiecare îmbucătură de mititel, la fiecare foaie de varză umplută cu tocătură de carne. E gustul de acasă, chiar dacă nu e chiar cel de acasă. Amintește de. Amintirea e importantă.
Atunci, în America, prietena noastră ne-a mai vândut un pont: exista pe undeva o băcănie care vindea Vegeta, faimosul condiment balcanic produs în fosta Iugoslavie și apoi în Croația. Proprietarii magazinului erau niște chinezi, tot emigranți, dar și buni negustori, care adulmecaseră câteva nișe de piață, printre care și asta: românii, ex-iugoslavii și alți balcanici veneau la ei anume pentru Vegeta. Am mers și noi.
Paradoxal, în România nu prea foloseam condimentul ăsta în mâncare. Ni se părea prea chimic. Nu l-am mai folosit nici după ce ne-am întors din State. Însă atunci, acolo, Vegeta era România, gustul de România. Amintea de.
Fiindcă gustul de acasă ține de o subiectivitate încăpățânată, care nu poate fi nici înfrânată, nici contrazisă. Mi-aduc aminte că acum câțiva ani, la târgul de carte de la Frankfurt, i-am întâlnit pe câțiva dintre scriitorii și traducătorii sași/ șvabi emigrați din România comunistă în anii 1980. Dintr-una într-alta, discuția noastră despre cărți și scriitori s-a transformat într-o discuție despre bere. Eu am pomenit de berea pe care o descoperisem cu un an în urmă în Praga, într-un local oarecare de la periferia orașului, o bere de la butoi cu un gust minunat, cum nu am întâlnit niciodată în România. În acel moment românii noștri germani au protestat cu toții, privindu-mă ușor compătimitor. Eram tânăr, ce știam eu? Mi se părea că tot ce-i străin e bun. Păi, n-am băut niciodată bere Ursus? Berea noastră, românească. Aia cehească nici nu se compară cu ea. A luat și nu știu ce medalii de aur. Mai ales berea neagră. De la noi, făcută la noi. Aia bere!
Ce puteam eu spune? Ce le puteam spune unor oameni plecați de câteva decenii de acasă, dintr-un loc pe care nu-l uitaseră și unde – în ciuda tradiției cehești sau germane de secole – încă se făcea cea mai bună bere din lume: berea tinereții lor. Mi-am amintit de Vegeta mea din America și i-am aprobat, fiindcă știam: bună sau proastă sau doar normală, berea aia era exact același lucru. Amintea de.