Sfirsit de aprilie pina la jumatatea lunii mai 1990 (chiar daca mitingul maraton nu s-a incheiat, fortat si violent, prin intermediul politiei, apoi a minerilor batausi, decit in 13-14-15 iunie 1990). Piata U, kilometrul zero, Golania. Inima mea bate mult mai tare acolo, in Piata U, si stiu foarte bine de ce. Si niciodata nu sint trista in chip vadit, chiar daca o melancolie senina e cu mine si-n mine. Vorbeam despre o magie a curajului. Stiu foarte exact ca totul a depins, pentru bucatica de Levant cu damfuri si amoralitate funciara care este Romania, de dupa-amiaza aceea de 21 decembrie 1989. Magia curajului functioneaza insa si pentru Piata U in zilele ei de glorie. Dar este o Piata U, unde in mintea mea se suprapune destul de puternic o reverie hipiota.
Piata U a fost atunci un soi de miscare flower-power intirziata, oarecum retardata si avortata, adaptata a la roumaine. Sensul de Anti-Establishment era la fel de consistent precum in cazul canonic flower-power occidental, dar orientarea ideologica era intru totul opusa: hipiotii occidentali au flirtat decisiv cu marxismul, in Piata U unanim a fost anticomunismul. Altfel insa, cum sa fie de mirare ca majoritatea populatiei bastinase nu i-a inteles pe pletosii, barbosii in blue-jeans, pe vorbitorii liberi la megafon care se credeau in agora la disputat idei si solutii, pe cintaretii de folk care post-bob.dylan-izau, pe bisericosii intru non-violenta reluindu-l pe Gandhi intr-o forma autohtona, ortodoxista sau, mai degraba, ecumenica! Ironia, voiosia, atmosfera (paradoxala) de falanster, grevistii foamei, parodia secerei si a ciocanului, Piata Tien An Men II.
Graffitti-ul acesta a disparut de mult de pe zidurile Facultatii de Arhitectura si, totusi, eu tot acolo il vad mereu, de cite ori ajung in Piata U. Si ma mai vad si pe mine, prin 1981, intorcindu-ma de la ultimul festival de rock progresiv de la Costinesti: cu parul impletit in vreo 20 de codite, cu un snur de piele cu centime frantuzesti aranjate tiganeste in cea mai lunga suvita, cu bratara dintr-o furculita de aluminiu la glezna stinga, cu blugii strimtati foarte, cu un tricou cu inscrisuri si cu o camasa barbateasca de-a tatalui meu, imprumutata de buna voie, o fata de 19 ani sarata ca naiba de la Marea Neagra (era cit pe ce sa ma dea jos din tren o doamna eleganta si intepata).
Ascultind in draci Pink Floyd, Van der Graaf, dar fredonind si Kiss ori AC-DC. Nu stiu cum as fi fost eu la Monterey sau la Woodstock, dar ma gindesc uneori la cum ar fi putut sa fie, chiar daca nu vreau sa fiu altceva decit exact ce sint acum.