Câteva prezențe recente în săli de teatru din mai multe centre urbane ale României m-au întristat prin „spectacolul“ pe care partea lor neluminată l-a oferit înainte, în timpul și după încheierea reprezentației.
E un serios semnal de alarmă în privința comportamentului general al publicului mergător la teatru, pe care noi, specialiștii, trebuie să-l semnalăm, agenții educaționali să îl aibă în vedere, iar politicile culturale ar fi indicat să-l așeze printre prioritățile urgente. Cu atât mai mult cu cât modelarea e un proces care necesită, pe unele aspecte, măcar câteva sezoane.
Simplu spus, din ce în ce mai mulți oameni nu știu cum să se comporte la un eveniment cultural. Unii, întrucât nimeni nu le spune cum să o facă. Alții, întrucât modelele comportamentale din societatea românească încurajează mai degrabă un tipar ce nu are multe în comun cu civilitatea. Și alții, pentru că nivelul educațional este în picaj liber. Două axe principale structurează analiza și remedierea problemei. Primul este conduita în sala de spectacole. Al doilea, nivelul scăzut al culturii generale, care afectează receptarea.
Înclin să cred că pandemia și menținerea legăturii online cu publicul prin live sau video streaming au înrăutățit situația. Problema preexista, desigur, are rădăcini societale, dar statul acasă, un loc privat, în pijama sau trening, eventual cu un bol de floricele sau o cană de ceai la îndemână, cu posibilitatea de-a pune pe pauză ori de câte ori buzz-ul smartphone-ului anunță un mesaj nou, a relativizat și mai mult normele de purtare civilizată atunci când mergem la teatru.
La teatru trebuie să ajungi la timp
Dar ce înseamnă o purtare în norme acceptabile? În mod esențial, presupune ca prin ceea ce facem să nu-i deranjăm pe cei din jurul nostru și pe artiștii de la rampă. De pildă, să ajungem la timp. Să ne așezăm în scaunul înscris pe bilet încercând să sâcâim cât mai puțină lume, adică fără să ridicăm tot rândul, făcând un mic ocol pe la primul interval. Și dacă sunt deja persoane așezate, atunci obligatoriu să trecem cu fața spre ele, străduindu-ne să fim cât mai lipiți de scaunele din față, iar „scuze“ și „mulțumesc“ contribuie semnificativ la starea generală de bine. Stare care e parte a scopului tuturor iubitorilor teatrului.
O confuzie constatată adesea este că unii participanți la actul cultural nu diferențiază sala de teatru de alte incinte care reunesc grupuri în scopuri de loisir. Precum cinematograful (unde cutuma e, indiferent de filmul proiectat, să consumi ceva – snacks-uri, răcoritoare, bere, un obicei clasificat de nutriționiști ca foarte nesănătos), competiții sportive (unde lumea poate intra și ieși în voie, se poate deplasa continuu, poate aplauda, huidui și vocifera după bunul plac), locuința proprie (asociată cu relaxarea) etc.
La teatru trebuie să ajungi la timp (în Occident, dacă ai întârziat, aștepți până la antract într-o sală specială unde poți urmări spectacolul pe o plasmă), să-ți închizi telefonul, căci soneria afectează interpreții, iar ecranul luminos, pe cei din jur, să nu vorbești cu însoțitorul, oricât de entuziasmat sau nemulțumit ești de secvența din scenă, și, în nici un caz, nu mănânci și nu bei nimic (eventual, apă plată, ca să nu fâsâie când deschizi dopul la cea minerală).
Soluția pentru ca balanța să se reîncline în favoarea unor atitudini firești
Canonul comportamentului politicos a evoluat și el istorie. Am postat pe o rețea de socializare câteva cuvinte despre subiectul pe care-l abordez acum, iar comentariile au fost numeroase, indicând acutizarea problemei. Cineva a scris că anumite companii îngăduie, chiar încurajează să se ia o gustare, referindu-se la Bread and Puppet Theatre. Doar că în cazul lor e cu totul altceva. Artiștii lui Peter Schumann și-au făcut un statement din a frământa și coace o pâine la fiecare reprezentație, cu scopul de-a o mânca împreună cu spectatorii, la final. Am participat direct la acest proces în 2017, când, din postura de curator al Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iași, i-am adus pentru prima și singura dată în România cu basic byebye cantastoria extravaganza. A fost super emoționant, ritualul simbolizând hrana materială și hrana spirituală necesare vieții.
În Australia, o companie specializată în spectacole open air, îi îndeamnă pe participanți încă din momentul promovării să vină ca la un picnic, cu gustări și pături. Toți stau pe iarbă, orientați către spațiul în care actorii joacă puneri în scenă create special pentru un cadru natural.
La postarea antemenționată, cineva de la Timișoara mi-a semnalat că un spectator mânca o șaorma la un spectacol de operă! Mi se pare epitomul exemplelor absurde. Eu însămi am văzut mâncându-se pateuri, la București, la un teatru din centrul orașului, și pe cineva intrând cu o cutie de bere. La Iași, un scriitor renumit are un tic (că nu pot să-i zic altfel), desface bomboane ambalate în celofan și le ronțăie.
Care e soluția pentru ca balanța să se reîncline în favoarea unor atitudini firești în săli? În primul rând, impunerea de către instituții a unor reguli ferme în acest sens. Toate instituțiile de artele spectacolului! Cine a ratat ora de începere să nu mai poată intra, iar precizarea să fie înscrisă pe toate materialele și respectată. Plasatoarele să intervină ori de câte ori e necesar, cu observații delicate, dar ferme, pentru a corecta abaterile care nu concordă cu mediul artei scenice. Spectatorii să reacționeze discret, însă fără ezitare atunci când cineva perturbă atmosfera firească.
Va urma