Deși s-a scurs aproape un an de când a apărut Blackmore’s Night – Nature’s Light (2021, e.a.r.@music) (al unsprezecelea album de studio și primul după șase ani de la precedentul), m-am învrednicit să-i acord o neatentă și rapidă răsfoire într-un player de serviciu internautic. De ce, nu-i greu de înțeles, așa că nu vreau să-l aburesc pe onestul cititor invocând motive abisale.
În primul rând, coperta e colorată într-un stil copilăresc, încât apetența mea pentru audiție a fost aidoma celei pentru prăjiturile preparate ca hobby de maestrul Bucătărescu, literat sagace în viața de zi cu zi (n-am folosit la întâmplare trimiterea, știu că-i plac blondele, și-n special Candice!).
Drept autoare a desenului figurează o anume Joan Marion DeBiase, de ale cărei alte ilustrații amicul Google nu știe. Supoziția că autoarea poate fi Autumn, fata de 12 ani a lui Candice și Ritchie, bate la ușă. Mă împinge să-i deschid observația că în piesa Going to the Faire ambii copii ai fericitului cuplu participă vocal cu câteva… Nu, nu sunt lălăituri, dar… Hai să nu mă leg prea mult de amănunte din familia celui mai prolific, probabil, chitarist al generației sale!
Dragostea te împiedică să vezi realitatea
În al doilea rând, se întâmplă să cunosc și să-mi placă muzica duetului Blackmore’s Night încă de la prima reușită, Shadow of the Moon (1998). Nu mai știu câte opintiri textuale am comis, ascultând fiecare disc nou, cu sentimentul neplăcut că niciodată nu voi pătrunde la esență. E la fel ca în relația cu persoana iubită: dragostea te împiedică să o vezi cum este în realitate. Uneori îți joacă feste frumoase și decriptezi numai părți bune, alteori te străpunge cu pumnalul geloziei, te face să înghiți niște minciuni absurde și să iei propriile iluzii drept adevăruri statuare. Și chiar mai rău: orice ți-ar spune celălalt, tu refuzi să asculți, pentru că sună diferit de ce este în mintea ta.
Cine m-ar crede că, ascultând CD-urile și văzând spectacolele cu Blackmore’s Night înrămate pe DVD, eu pot să fac abstracție de frumusețea evidentă – prea evidentă! – a femeii Candice, să-i apreciez sec prestația scenică și să nu-i remarc senzualitatea distinsă? Dar ce bărbat hetero n-ar simți un pic de atracție, fie și virtuală, pentru o femeie care explodează de atâta lumină?
Calitățile multiple ale lui Candice n-o zboară însă peste ideala condiție de jumătate strălucitoare a lui Ritchie, unul dintre chitariștii care au definit o epocă și-un gen muzical. O jumătate care, ca-n mitul androginului platonic, între gește ființa primordială, dându-i un sens și-o finalitate superioare. Nu cunosc în istoria recentă a muzicii pop-rock o simbioză mai cuceritoare și mai plăcută vederii.
Arome străvechi, bine asimilate, din cultura altor popoare
Iar muzica… Muzica! Aici abia-abia îmi pot reprima tentația de a cita personajul Mozart din pelicula lui Milos Forman, Amadeus. Totuși, cum e greu să citez – în scris – gesticulația actorului, vă trimit să (re)vedeți filmul. Câștigul spiritual e sigur!
Dulceața muzicii Blackmore’s Night e al treilea motiv care m-a ținut, o vară și-o toamnă, la distanță de acest disc. Oricât m-aș da eu adeptul diverselor genuri, mai nărăvașe ori mai pungașe, nu pot ocoli evidența: mixtura asta de folk-rock medieval, cu arome străvechi, bine asimilate, din cultura altor popoare (deschiderea piesei Once Upon December parcă sună, înduioșător, a țambal din Balcani) îmi merge câteodată drept la inima inimii, unde sapă un tunel ce dă pe o câmpie verde, într-o noapte de Sânziene. Și ce poți afla acolo, dacă nu întruparea frumuseții, veșnic nepieritoare, însă nicicând atinse? Câtă frumusețe poate suporta sufletul unui om, de orice vârstă, confruntat cu nebunia lumii cotidiene?
Blackmore & Night au optat, prin muzică, pentru ce-i frumos. Dar ce-i frumos pare doar poveste…