În anii de după încheierea stagiului militar m-am întrebat adesea cât de utile vor fi fost cele șaisprezece luni de așa-zisă instrucție în cazul unui război adevărat, cu mobilizarea generală a rezerviștilor și trimiterea lor pe front.
Dar răspunsul mi-l dăduse chiar în timpul armatei unul dintre ofițerii unității unde mi-am târât AMR-ul (zilele care „au mai rămas“) până la liberare. Din când în când ofițerul respectiv, exasperat de neputința noastră de a mărșălui în front sau de a ne grupa rapid în nu știu ce formație, ofta zgomotos și exclama: „Ai-ai, vai de p…a ei, armată cu cai de lemn!“. Mi se pare cel mai exact diagnostic pus pregătirii militare ce se făcea pe vremea când era obligatorie și când, teoretic, țara gemea de bărbați instruiți, gata să fie chemați sub arme.
Am povestit anterior cât de rare au fost ocaziile în care am tras de-adevăratelea cu pistolul-mitralieră pe care altfel îl căram zi de zi după noi. În fiecare grupă exista însă și un purtător de AG, adică aruncător de grenade (modelul AG-7, pare-mi-se). Și nu greșesc când spun „purtător“: nefericitul care căra după el ditamai AG-ul n-a tras niciodată cu el – nici unul din purtătorii de AG din unitate n-a făcut-o. Proiectilele erau scumpe, mult mai scumpe decât cartușele, iar anii 1980 au fost ani de economii drastice, inclusiv în armată. E drept că pe hârtie se raportau trageri periodice, cum altfel? Pe hârtie eram la fel de instruiți ca absolvenții de West Point.
Multe se făceau pe hârtie, așa cum se întâmplă dintotdeauna în România. Unul din lucrurile cu care ne speriau ofițerii și soldații din contingentele mai vechi erau alarmele, în special alarmele de noapte, în care trebuia să ne trezim, să ne echipăm și să ajungem cât mai repede în poziții de luptă. Performanțele soldaților erau monitorizate și unitatea primea un calificativ – bun sau prost. Dacă erai evaluat prost la o alarmă, ofițerii din unitate nu mai puteau spera la avansări rapide, ba chiar riscau sancțiuni, fiindcă nu-și instruiau oamenii să reacționeze rapid, deci n-ar fi făcut față la un atac neanunțat al dușmanului.
Așa suna teoria. În realitate, din cele trei alarme prin care am trecut, nici una nu a fost cu adevărat o surpriză. Ofițerii unității aflau dinainte, vestea se strecura la subordonați, iar seara, la stingere, toți soldații se culcau cât mai îmbrăcați, pregătiți să sară din pat la primul sunet al alarmei. Chiar și așa, în momentul exercițiului propriu-zis se iscau o buluceală și o învălmășeală teribile, ne ciocneam unii de alții, armele din rastele erau luate de-a valma – și tot nu ne încadram într-un interval de timp mulțumitor. Doar că echipa de monitorizare venită din afară nu era „dușmanul“, te puteai înțelege cu ea, iar comandanții noștri asta și făceau. Așa că, deși eu ajungeam în postul de pază după douăzeci de minute, cu bocancii puși invers, vestonul descheiat și o armă luată la întâmplare, calificativul unității era mereu „foarte bine“, dacă nu chiar „excelent“.
Țin minte bine cea mai elaborată alarmă pe care am trăit-o, singura care a durat mai mult de două ore. Misiunea noastră era să ieșim din unitate și să mergem naiba știe unde. Era iarnă, era 4-5 dimineața și noi am pornit-o pe întinderea albă a Bărăganului, afundându-ne în zăpadă până la genunchi. Am mers așa, ca bezmeticii, fără să știm de ce, fiindcă pifanul nu trebuie să știe, ci să execute.
Misiunea o știa doar ofițerul care ne însoțea. În fine, tot mergând prin albul acela fără repere, uzi, înghețați și nefericiți, am văzut că mijește de ziuă. Undeva în fața noastră se distingea un gard de sârmă ghimpată, dincolo de care se înălțau, pătrățoase, niște cazărmi. Se uită ofițerul nostru, ne adună părintește pe lângă el și întreabă: „Ei, băieți, dacă ar fi să atacăm unitatea asta, ce strategie ziceți voi să aplicăm?“. Unul din sergenți se uită la el, se uită în zare, spre unitatea aceea, și zice: „To’aș lent-major, da’ aia-i unitatea noastră!“. Ofițerul l-a privit uluit, s-a uitat mai bine, apoi a anunțat cu glasul autorității: „Așa-i, măi băieți! Atunci hai să mergem acolo“. Am mers acolo, am intrat în unitatea peste care nimeriserăm mergând în cerc – cu tot cu busola ofițerului – și ne-am vârât la căldură, în cazarmă. Camarazii noștri își continuau undeva exercițiul și au apărut abia peste vreo patru ore. Nici azi nu știu ce misiune om fi avut atunci.
Armată cu cai de lemn. Chiar așa. Și uite că de-acum am intrat în NATO. Să ne apere ei dacă o fi să ne apere cineva. Că într-un soldat instruit ca mine eu, unul, n-aș avea nici cea mai mică încredere.