Când armele vorbesc, muzele tac. Și invers.
Dictonul provenit de la străbunii noștri latini nu pare a fi înțeles de urmașii acelor ruși care se proclamau moștenitorii Imperiului Roman, zicându-și „A Treia Romă“. (Istoria vă este cunoscută; dacă nu, căutați surse de informare serioase, nu făcături patriotarde.) Oare sunt popoare predestinate dispariției, după ce-au terorizat pe contemporanii lor mai civilizați, aparent dedați viciilor și leneviți de traiul comod adus de-o bogăție nemeritată? Mi se pare că aici am ajuns, într-un punct nevralgic, prin care omenirea a mai trecut. Nu s-ar putea spune însă că rușii n-au beneficiat de binefaceri și bunăstare, deși mai degrabă prin reprezentanți. Ca să citez o replică dintr-o comedie a lui Eldar Riazanov din 1977: „Nu știam că trăim bine, dacă n-am fi aflat asta din statistici“. Iar dacă ironia putea fi înțeleasă corect acum aproape o jumătate de secol, probabil că și alegațiile dictatorului actual sunt pricepute de majoritatea poporului rus așa cum le vede lumea liberă. Frica însă…
Mulți intelectuali europeni cu opinii ascultate de „factori decizionali“, ori numai lucrători neplătiți pe ogorul Metaverse încă se întreabă asupra „misterului“ ce planează asupra „sufletului rus“, în general, și al lui Putin, în particular. Răspunsul este dat deja, chiar de un rus: Dostoievski. N-am evidența celor care au făcut referire la două romane scrise acum aproape 150 de ani: Demonii și Frații Karamazov. Diagnosticul pus de acel om nefericit, în sufletul căruia se războiau un artist și-un demon, este valabil și azi. Cine n-a priceput în zilele astea care este treaba cu rușii, se poate lămuri, cred, la citirea acestor cărți, nu mici, nici simple.
Evitam să abordez și eu subiectul, să nu vă plictisesc cu asemenea banalități, dacă nu m-ar fi stârnit cântecul lui Sting din 1985, Russians, reluat acum pe un ton de neascunsă durere și dezamăgire. Isteria despre care vorbea interpretul în piesa a treia de pe primul său album solo, scos după destrămarea trupei Police, în care avusese rolul principal (este ironic și simbolic destinul blondului englez strămutat la New York!), e resuscitată în prezent de un alt blond, de aceeași vârstă, însă rus. Atunci, disputa dintre soviete și țările vestice se încinsese pe motiv de escaladare a „războiului rece“ până la treapta de „război al stelelor“, în care „jucăria mortală a lui Oppenheimer“ era folosită ca argument ultim și definitiv. Sting, la fel ca mulți oameni de bună credință din Occident (masă de manevră, cu sau fără vrerea lor, a propagandei pacifiste estice), era convins că ambele părți greșesc, iar posibilitatea distrugerii reciproce putea fi înlăturată dacă se ținea cont de un adevăr simplu:
„We share the same biology
Regardless of ideology
What might save us,
me and you
Is if the Russians love their children too“.
Prezența conjuncției condiționale „if“ (= dacă) în versul final al primei și ultimei strofe pare să anuleze nădejdea exprimată în celelalte două, unde versul e scris astfel:
„I hope the Russians love their children too“.
Speranța lui Sting a murit în 24 februarie 2022 (dată ale cărei cifre adunate după nu știu ce formulă cabalistică dau fix aceeași sumă furnizată de operația identică aplicată datelor de început ale precedentelor războaie mondiale). Sting a renunțat să-și promoveze noul și confortabilul album The Bridge (2021, A&M/ Polydor), preferând să repete întrebarea de acum 37 de ani: își iubesc rușii copiii? Nu știu dacă el a găsit răspunsul corect. Dar noi ne putem întoarce tot la Dostoievski: frații Karamazov se pândeau reciproc și erau „iubiți“ de tatăl lor cu cuțitul la brâu! Cum au sfârșit, se știe…
Sting n-a uitat. Dar Putin?