Pandemia cu noul coronavirus și reglementările sanitare menite să-i oprească circulația și să ne salveze viețile au pus în dificultate artele vii. Definite fundamental prin relația directă, stabilită în același spațiu și în același timp cu publicul, artele spectacolului au retrăit din 2020 încoace situații cu care se mai întâlniseră de-a lungul istoriei, când molimele au dat bătăi de cap comunităților umane.
Teatrele erau întotdeauna printre primele care trăgeau obloanele, companiile de gen refugiindu-se în localități de mai mică dimensiune, diminuându-și activitatea ori desființându-se de-a dreptul. În primăvara de acum doi ani, instituțiile scenice s-au repliat rapid și au strămutat în mediul virtual ceea ce nu mai puteau face live. N-a fost ușor, refugierea a necesitat creativitate, timp, finanțe, dar s-a concretizat în inițiative ingenioase, iar streamingul online a devenit alternativă cvasi-generalizată. Cel puțin în România, nu existau platforme de gen, nici înregistrări video la standarde suficient de bune și, evident, nici producții realizate din start pentru o asemenea distribuire.
Versiuni online ale unor titluri prepandemice
Căci nu orice construct spectacular se pretează livrării online. Întreaga echipă, realizatori și tehnicieni, s-a repoziționat, și-a schimbat rutinele clasice și le-a îmbrățișat pe cele noi. Actorii, ca partea cea mai vizibilă, în primul rând. Unii aveau experiență de film; erau bine în fața camerei, însă alții au trebuit să învețe din mers. Dinamica teatrală e diferită de cea cinematografică, tehnicile sunt puțin altele.
Printre cele dintâi instituții de profil de la noi care s-au refugiat în virtual au fost Teatrul Național „Radu Stanca“ din Sibiu dintre cele de stat, Unteatru din București, din categoria celor independente. Unele, cu subtitrare în engleză, pentru accesibilizarea plurilingvistică.
La Sibiu, Scena digitală a propus o ofertă remarcabilă. Naționalul a intuit rapid nevoia de teatru a publicului, noua nișă deschisă și s-a repliat îndrăzneț, propunând versiuni online ale unor titluri prepandemice, dar și producând spectacole care se pretează perfect unei asemenea difuzări.
Când pandemia ne-a lovit în rutinele înrădăcinate ale teatrului, impunând reguli de distanțare spațială, Unteatru a fost chiar primul care a trecut în online. Au transmis live în sistem pay-per-view din sala lor chiar în stagiunea în care aniversau zece ani de când micul teatru funcționează fără întrerupere, demonstrând suplețe antreprenorială. Când a devenit evident că noul coronavirus ne va încurca planurile o vreme, Unteatru a activat o platformă – Cinematic. A fost disponibilă 24/7 în sistem VoD (Video-on-Demand) printr-un parteneriat pro bono cu o agenție de publicitate din Capitală. Proiectul lor digital a fost foarte dinamic, spectacolelor din repertoriu adăugându-li-se premierele realizate.
Cum nimic nu e perfect, are și dezavantaje
Și unele festivaluri au gândit ediții online, altele, în perioade ceva mai relaxate pandemic, s-au lansat în formula hibrid, combinând, în limitele normelor sanitare, live-ul și online-ul.
Deși distanțează și interpune ecranul între artist și privitor, un avantaj incontestabil al online-ului provine tocmai din faptul că învinge distanțele fizice. Că e accesibil într-un interval de timp flexibil. Că economisești timp, eliminând deplasarea către incinta teatrală. Că spectacolul e vizionabil din confortul domicilial.
Cum nimic nu e perfect, are și dezavantaje: nu mai e o ieșire, o formă de socializare elevate, exclude reacția umană vie. Fără să fie un atu sau un prejudiciu, streamingul a transformat înțelesul noțiunii de liveness. Live-ul clasic a fost completat de live streaming, diferit de streamingul care apelează la o înregistrare video prealabilă.
O intenție de a constitui platforme care să se specializeze pe streaming teatral
În faza de debut, entuziasmul în fața noii forme de întâlnire cu artiștii a fost generalizat. Eram cu toții în lockdown, aveam răgaz și curiozitate să urmărim producții realizate de teatre iconice, unde am fi ajuns cu greutate și costuri pe care nu toți ni le permitem. Treptat, după ce am înghițit cât de mult am putut din ce ni se oferea, am atins pragurile saturației, iar interesul a pălit gradual. Am devenit mai selectivi, privind doar ceea ce ni se părea cu adevărat important.
Noua formă de agregare culturală va avea și viitor, oare? Practicată de unele așezăminte occidentale încă înainte de pandemie, ea însemna o transmisiune în cinematografe partenere din lume. Se făcea în momentul în care o nouă producție se apropia de epuizare ca interes al spectatorilor. Era/ este o formă de lărgire a publicurilor potențiale. Unele teatre o vor continua neîndoielnic, ca modalitate de extindere a adresabilității. Scena digitală a TNRS propune și acum o agendă atrăgătoare, lunar, câte un titlu din repertoriul propriu și câte unul din cele prezentate în programul Festivalului Internațional de Teatru Sibiu.
O întrebare care nu-mi dă pace se referă la vreo intenție serioasă de a constitui platforme, una sau mai multe, care să se specializeze pe streaming teatral. Așa cum există platforme foarte profitabile pentru distribuția de filme. Platforme dedicate care să țină pasul mai rapid decât o pot face teatrele cu trendurile tehnice și tehnologice, care să ofere acest serviciu așezămintelor dornice să transmită, pe modelul antepandemic deja menționat, producțiile deja epuizate la sediu.
Vom vedea!