Prima dată când am ajuns la Timișoara, prin 1987 sau 1988, m-a încântat tot ce vedeam. Mi se părea complet altfel decât aici, în cloaca valahică, vorba Magistrului din Cajvana, Luca Pițu. Surprins n-am fost. Povestirile unor cunoștințe care călătoriseră prin Banat, cu sau fără treburi, mă preveniseră că acolo este aproape ca-n Occident.
Invitat în vizită la un timișorean de-a doua generație (azi rezident pe țărmul pacific al Canadei), reacționam, totuși, ca… ungureanul dinaintea girafei, gata să proclam: „Așa ceva nu există!“. Dar pe acele străzi și în familia prietenilor m-am simțit atât de bine, de firesc – parcă trăisem acolo dintotdeauna. Nu știu dacă am mulțumit gazdelor cât și cum trebuie. Eram – și încă mai sunt – un anume soi de țăran necioplit din Câmpia Română, aflat față de civilizație într-o (in)dispoziție asemănătoare cu a ursului scos din bârlogul său.
În deceniul următor am mers de atâtea ori la Timișoara, încât ajunsesem să mă consider aproape ca acasă între nenumărații prieteni, muzicali și literari (patru cărți mi-au apărut la Editura Marineasa, cea mai avangardistă firmă a vremii, aș zice). Paradoxal, abia acum, rememorând anii aceia, constat că, deși eram la curent cu mișcarea rockerească din oraș, n-am participat la nici un concert ținut acolo de vreo trupă locală sau vizitatoare. Vă întrebați de ce? Un răspuns: pentru că tocmai atunci s-a nimerit să nu fie vreunul. Alt răspuns: nu zăboveam mai mult de trei zile și două nopți și-n plus lucram până târziu, noaptea. (Odată chiar am sudat electric niște corniere pentru o masă!) Regret că nu am „emigrat“ acolo? Mai contează? Muzica ține loc de locuire…
Ca orice iubitor normal de rock, am ratat puține apariții discografice ale trupelor timișorene. Aș putea să înșir nume cunoscute de oricine s-a născut în România și s-a îmbibat de clasici (Phoenix, Progresiv TM, Cargo). Și destule trupe de punk, alternativ și hardcore, flăcări derivate din focul timișorean, care de peste șase decenii încălzește necurmat. Unele au ars prea repede ca să-și vadă emblema pe coperta unui disc. Însă cei care le-au ascultat, susținut și iubit, n-au uitat. Între aceștia, Emil Biebel, un neamț atipic, pătimaș dedicat Timișoarei, înțeleasă ca un fel de modus vivendi, în sens cultural, filosofic și religios. Eu n-am întâlnit un om în stare să sufere mai mult pentru locul său natal. Mi-e greu să scriu imparțial despre Emil, ar trebui să-i aduc laude meritate, de care s-ar jena. Faptele lui vorbesc de la sine, inclusiv magazinul de plăci (cum spune el discurilor de vinil). Una le încununează pe toate: triplul album TM – Lost Tapes (2022), proiect cultural realizat cu sprijinul primăriei municipiului Timișoara și al Consiliului Local. Piesele, păstrate de Biebel pe mini-discuri în arhiva personală, beneficiază de remasterizare profesională în studioul lui Florin Buciu, alt timișorean stabilit în Canada.
Sunt 24 de bucăți cântate în anii ’90 de trupe underground timișorene. Au fost ani promițători și promiscui, pe care punkerii din Era ticăloșilor îi sintetizează în piesa cu același titlu. LP-urile diferit colorate grupează nume uitate și interpreți retrași: De comun acord, Arpi Kajtar, AIM, Scrum, Daniel-Silvian Petre, Baraka, Screaming Heads, Confuz, Oranj, Implant pentru refuz. Și o trupă absolut demențială, Coroziv, al cărei hit din epocă, Lotul național de hardcore, devenise imn pentru un mare număr de rockeri, furioși că lucrurile nu merg bine în țară. Și care au plecat pe alte plaiuri, mai puțin corozive…
Mi-e foarte peste poate să scriu mai departe. Muzica & orașul au rămas și rămân pentru mine repere de neșters într-o geografie a inimii tot mai împâclite de ani. Pot articula doar: „Danke, Emil!“.