Există azi o mulțime de cursuri și tutoriale de inițiere în diverse meșteșuguri, tehnici, arte înalte ori mai mărunte. Iar dintre toate, la mare preț sunt cele care, departe de a se limita la învățarea unor abilități sau deprinderi strict specializate, oferă o întreagă viziune novatoare asupra vieții personale, o redimensionare a existenței proprii, o cale spre fericire și împlinire. Ambițioase și încărcate de optimism, cursurile care te învață cum să îți găsești împăcarea sufletească în zece sau doisprezece pași, cele treizeci de trepte spre libertate și mulțumire de sine, cele opt tehnici ale echilibrării spirituale sunt o binecuvântare pentru stresatul și angoasatul om modern. Sau postmodern. Post-postmodern. Cum o fi.
Printre multitudinea de cursuri și manuale de autoperfecționare văzute în ultimii ani – Cum să fii fericit, Cum să te bucuri mai mult de viață, Cum să îți găsești drumul în viață, Arta de a fi liber, Arta de a fi femeie – lipsește însă unul pe care îl cred foarte util pentru omul de azi și pe care, dacă aș fi în stare, l-aș și scrie. E vorba de Arta de a fi nemulțumit. Există o Artă de a fi mulțumit, un îndrumar venit – de ce nu mă mir? – dinspre Japonia, din care afli că mai întâi trebuie să îți descoperi ikigai-ul și apoi să practici mindfulness-ul (dacă am înțeles eu bine). Nu există însă și opusul ei, adică un manual de unde să afli cum să-ți lași ikigai-ul în pace și să fii pur și simplu nemulțumit. Poate fiindcă ne-am obișnuit să studiem și să explorăm doar dimensiunile pozitive ale existenței: fericire, mulțumire, libertate, bucurie.
Doar că asta e o viziune dihotomică simplistă, cum înțelege oricine dacă stă să practice puțin mindfulness-ul. Arta nemulțumirii e la fel de importantă ca și cea a mulțumirii: e yin-ul yang-ului, e Arta de a fi bărbat lângă cea de a fi femeie, e minusul fără de care nu există plus, e partea aceea a firii care ne împiedică să înnebunim de prea multă fericire modernă. Căci dacă nu ești nemulțumit, ceva e în neregulă cu tine.
Să fie totuși clar: nu mă refer la nemulțumirea aia ranchiunoasă, primară, viscerală, care stă la îndemâna oricui și pe care o alimentează mereu fotografiile și postările cu oameni fericiți de pe Facebook – care, pe de altă parte, sunt adesea și nemulțumiții de pe Facebook. Pentru atâta lucru nu îți trebuie nici o pricepere. Nemulțumiți, frustrați, invidioși, geloși suntem cu toții. Însă nemulțumirea utilă, nemulțumirea benefică, pe care să o nutrești conștient, să o ții sub control și să o folosești pentru a-ți împlini viața, cere o anumită pregătire și nu e la îndemâna oricui.
Există o artă autentică a nemulțumirii, un fel de talent social care, oricât ar părea de improbabil, este util atât în relațiile cu ceilalți, cât și pentru propria satisfacție. Unii dintre noi îl au din născare, așa cum alții au abilitatea de a se impune într-un grup. Alții însă – majoritatea, bănuiesc – nu îl au și tare bine le-ar prinde un astfel de îndrumar. Și cred că, așa cum orientalii, japonezii, au succes în lumea occidentală cu tehnicile/ artele lor de a trăi pozitiv, noi, românii în particular (și balcanicii în general) am putea exploata nișa aceasta a artelor de a fi nemulțumit, bombănitor, catastrofist. Noi, balcanicii, am putea fi yin-ul yang-ului extrem-oriental. Avem o îndelungă tradiție în domeniu, poate neremarcată, poate neconștientizată, dar eficientă. Luca Pițu a analizat fenomenul dintr-o perspectivă
filosofică într-un eseu (și volum) din 1991, cu titlul Sentimentul românesc al urii de sine. Eu cred totuși că e vorba de mai mult și mai puțin de-atât. E acea nemulțumire – autentică, nu-i vorbă – folosită ca armă de apărare și împăcare cu lumea, ca unealtă magică apotropaică, ce te apără de rele și te pune la adăpost de răzbunarea vreunei divinități geloase pe prea multa fericire a muritorului modern (eventual, dobândită după punerea în practică a Artei de a fi fericit): „Vai de curu’ meu! Vai de cozonacu’ meu!“ (dixit L. Pițu). „Ce ghinion pe mine! Ce ghinion istoric pe neamul ăsta! Ce greu ne-a fost nouă în istorie! Ce grea viață am dus și eu!“ Cu corolarul festiv, la un grătar cu mici, ceafă de porc și multă bere: „Și când o fi mai rău, ca acum să ne fie!“.