Scriam săptămâna trecută că există o artă a nemulțumirii. E ușor să fii nemulțumit așa, ca tot omul, să simți frustrări și ranchiune și să le reverși necontrolat asupra lumii din jur. Asta poate face oricine. Nu trebuie cine știe ce talent sau pricepere. Ceea ce sugeram eu e că există și un alt fel de nemulțumire, o nemulțumire pe care, dacă știi să ți-o controlezi, canalizezi și eliberezi, se poate dovedi utilă. Și, pe deasupra, e una mult mai rafinată – o nemulțumire cu stil, dacă vreți. Una în care recunoști imediat profesionistul sau cel puțin talentul nativ.
Cum în viața reală sunt situații și situații și fiecare cere mai multe explicații decât aș putea oferi eu aici, prefer să dau câteva exemple din literatură. Nu e o alegere întâmplătoare dacă mai credem că arta reflectă sau imită sau ilustrează sau simbolizează viața sau că, oricum, are cât de cât legătură cu ea. Și cel dintâi exemplu care îmi vine în minte e dintr-o schiță bine-cunoscută – un „moment“ – a(l) caracterologului Caragiale, intitulată Situațiunea. Acolo amicul Nae, o chintesență a nemulțumirii balcanice, se plimbă noaptea pe stradă, aparent cutremurat de griji, și îl informează pe prietenul lui narator că „este o criză, mă-nțelegi, care poți pentru ca să zici că nu se poate mai oribilă… S-a isprăvit…“. El anunță că „bate falimentul la ușă“, că „nu mai e nici un patriotism“, și pe deasupra s-a dus naibii și rapița: „Rapița, moft!“. Doar că amicul Nae bântuie noaptea cu viziunile lui apocaliptice, îngrijorat de soarta națiunii și a lumii, fiindcă soția lui e în durerile facerii, iar el nu poate suporta momentul, așa că – zice el – „mă plimb așa de colo până colo; mai beau o bere, un mac-mahon, un șvarț, mai vorbesc cu un prietin, trece vremea…“. Nemulțumirea lui față de criza din țară, jucată cu convingere și, presupunem, rafinată prin exercițiul nașterilor soției, e una de transfer. Îi ia de pe umeri povara grijii autentice, deplasând-o înspre nemulțumirea față de „situațiune“, care ne îngrijorează pe toți la fel de tare, fiindcă tuturor ne pasă de patrie la fel ca amicului Nae. Doar că lui îi pasă cu stil.
Arendașul român din schița omonimă a lui Caragiale este tot un artist al nemulțumirii. La plângerile țăranului încărcat de clăci și dări cum că are casă grea, își etalează și el poverile vieții: „patru copii aci, două fete la oraș în pension… Doi băieți la Paris…“, apoi conchide: „Vezi că și eu am greutăți, măi Ioane?“.
Însă țăranul, neinițiat în arta nemulțumirii stilate, se încăpățânează să ceară dreptate, ceea ce n-are cum să nu-l înfurie pe arendaș, care, exasperat de incapacitatea de înțelegere a lui Ion, începe să îi care pumni în cap. Un gest exagerat, sigur, dar explicabilă prin frustrarea celui ce înțelege că, etalându-și talentul într-ale nemulțumirii, doar pierde vremea cu țăranul lipsit de subtilitate. Un exemplar artist al nemulțumirii, de la care încă mai putem învăța, este și Ilie Moromete al lui Marin Preda. Merită recitită scena în care, așteptat acasă de oamenii de la fisc, Moromete pătrunde în curte copleșit de o nemulțumire funciară. Strigă la nevastă (despre care știe bine că nu e acasă), își apostrofează băiatul, pe Paraschiv, fiindcă a lăsat furca în cale, și abia apoi, brusc, ca într-o continuare firească a nemulțumirii sale față de familie, se întoarce spre agentul fiscal și îi strigă „N-am!“. De aici începe o scenă a târguielilor și intimidărilor în care, deși în realitate e într-o poziție de inferioritate, Moromete pare să dirijeze mersul lucrurilor.
Exemple s-ar mai găsi, dar eu zic că deja se vede cât de util e acest talent social pe care unii îl au, iar alții – presupun – îl pot învăța: să îți controlezi, să îți dirijezi, să îți joci nemulțumirea-în-lume (heideggerian vorbind) pentru a trăi cât mai mulțumit în acea lume. Nu e ceva la îndemâna oricui și nici nu se găsește chiar peste tot în lume. Sunt convins, de exemplu, că americanii, cu zâmbetul lor social, ar pricepe greu utilitatea acestei arte a nemulțumirii și ar învăța-o și mai greu. Dar noi, balcanicii, cu fețele noastre aproape mereu încruntate, de parcă am duce în spate povara întregii lumi, am putea oferi niște cursuri de inițiere. Parcă și văd un curs magistral într-o sală de conferințe imensă dintr-un hotel mediteraneean de pe Coasta de Azur, cu un început fulminant al invitatului special din Balcani: „Și acum, cu toții împreună: «Vai de curu» meu! Vai de cozonacu’ meu!»“.