În România toată lumea a ajuns la putere. Era soluția evidentă, doar că partidele mari s-au chinuit niște ani să se concureze unele pe altele la televizor. Genetic, noi, oamenii, suntem aproape identici cu cimpanzeii și totuși foarte diferiți. Nu e și cazul formațiunilor dominante din guvernarea de azi. Ar trebui totuși, azi, când constatăm că din punct de vedere democratic România a ajuns la un minim istoric, cu toată zbaterea civică din timpul dominației lui Dragnea, să ne uităm poate ceva mai puțin la politicieni și la partide și mai mult la noi, ca națiune și ca țară.
Nu am crezut niciodată în teoria că politicienii sunt mai hoți decât media românilor sau că partidele nu sunt reprezentative. Avem tendința asta să ne pitim după cireș, să ne umflăm plămânii și să ne cocoșim în fața istoriei. Vezi Doamne, noi am fi un neam tare bogat și tare șmecher dacă nu ne-ar mai fura ăștia de la vârf. Hoții!
Din păcate, dacă ne uităm împrejur, vom constata că leprele din Parlament nu sunt mai multe decât leprele pe care le vedem în afara zidurilor Casei Poporului. Că gena corupției mici e adânc înrădăcinată în neam, iar cei din Palatul Victoria doar o profesează la nivelul conferit de demnitatea publică și în niște costume mai frumoase. Culmea, unde mai pui că în săraca țară bogată România chiar sunt bani. Se fură mult, dar a început să se și producă mult. Pe undeva cercul trebuia să se închidă.
Suntem „așa cum ne-a lăsat Dumnezeu“, nici mai buni, nici mai răi ca alții. Ceva mai lipsiți de noroc și de contextul cultural potrivit ca să fim mai evoluați, suficient însă de șmecheri încât să ne fructificăm șansele pe care le prindem. Suntem o țară „la ciupeală“ destul de evoluată până la urmă. Și avem o Românie fix pe măsura noastră, nici mai înaltă, nici mai scundă de atât. O țară pe măsura pretențiilor pe care le avem de la noi înșine.
Românul este foarte indulgent cu el însuși, dar foarte critic cu politicienii. La birt cu prietenii, nu neapărat la vot. Sătenii nu vor să-și strice relația cu primarul, că nu se face să strici armonia și atmosfera, așa că votează cu cine le zice primarul. Orășenii își văd primarul îmbogățindu-se spectaculos, dar sunt mulțumiți că le plantează niște panseluțe. De ce să riști să nu-l mai votezi tot pe ăsta, măcar de panseluțele alea să fii sigur în viață, dacă toate restul au devenit nesigure?
Nivelul de leadership în politică a ajuns foarte jos, nu-i așa? Dar educația o fi la cele mai înalte cote ale sale? Câți bani cheltuie „românul statistic“ pe cărți, anual? (93,5% dintre români NU au cumpărat o carte în ultimul an).
Cumva țara asta merge înainte și cu școala vieții, ne spune Institutul Național de Statistică. Și dacă nu-i credem pe-ai noștri, că-s mincinoși, ce să mai spunem de Banca Mondială, care ne-a băgat iar în categoria țărilor dezvoltate? Mint și ăia? Cu ce interes? În mod evident, țara merge înainte „pe medie“, cum se descurcă fiecare e altă poveste. Cu pungi de sărăcie care alternează cu un București care are PIB-ul mai mare decât capitale vest-europene. Cu ulițe desfundate care alternează cu bucăți de autostradă care nu duc nicăieri (dar autostradă). Cu olimpici de aur care alternează cu bombardieri.
Poporul român are tot dreptul să creadă în excepționalismul său. Pentru că e descurcăreț. Pentru că n-are Putin suficiente robinete la gaz să-l doboare. Pentru că nu s-a inventat încă inflația care să-i oprească micii să sfârâie pe grătar. Nu ne-a doborât pe noi dosarul cu șină, cum o să ne termine niște politicieni incompetenți? O să mergem înainte și la vară din nou în Grecia.
Acum, că toată lumea e la putere, și tot poporul e la putere. Nu mai există „ăialalți“ pe care să dai vina. O fi și ăsta un lucru bun, până la urmă. În istorie, această perioadă va rămâne sub numele de Pacea lui Iohannis. O moștenire demnă de un neamț care a devenit în aerul tare al Bucureștiului mai român decât Ion Iliescu.