Multe se fac în România de-a-ndoaselea, nu neapărat din neștiință, ci pentru că așa suntem obișnuiți. Lasă că ne descurcăm noi, nu arde nimic azi. Eventual vedem săptămâna viitoare cum o scoatem la capăt. Poate nu observă nimeni trăsnaia și mergem mai departe.
Nu ne gândim adesea să rezolvăm problema în sine sau să facem un lucru cu simț de răspundere, ci căutăm doar să nu ne supărăm șeful. Adică să-i facem pe plac, fără a conta că s-a lucrat de mântuială.
În alte situații, șeful e cel care, fără intenție, dă tonul deciziilor greșite. Mulți ocupă din greșeală diverse funcții, iar cei din subordine trag ponoasele. Nici măcar nu e vorba neapărat de bani aici, ci de o gestionare proastă a situației.
Uitați-vă ce se petrece la FCSB cu Gigi Becali. E strigător la cer cum bani mulți nu aduc și rezultate. Patronul clubului de fotbal crede că este îndreptățit să facă orice la club, pentru că sunt banii lui acolo. Până la un punct omul are dreptate. Sunt finanțele lui în joc, ce ne interesează pe noi cum îi sunt drămuite resursele, care sunt jucătorii apți să intre pe teren și cine stă pe banca de rezerve?
Există însă o mare problemă la noi. Cine are banii și puterea are tendința să se creadă stăpân absolut. E superior celorlalți, el știe cum se face, altfel n-ar fi ajuns în poziția respectivă. Revenind la exemplul Becali, câtă vreme omul e finanțator, dar și antrenor în același timp, lucrurile nu vor merge. Nu poți face performanță dacă îți bagi nasul peste tot, dacă nu ai încredere în colaboratorii tăi apropiați și dacă nu mai respecți nici o ierarhie.
Lucrurile sunt simple: pune un tehnician competent la echipă și stabilește criterii de performanță. Dar Becali nu are răbdare, el spune că îi e o teamă teribilă să nu fie jecmănit de bani. Îl vezi peste tot, se pricepe mai nou și la sisteme de joc, iar dacă nu îi place de vreun jucător îl schimbă la pauză. De aici și lipsa rezultatelor. Dar de la an la an situația se repetă.
Problema că Becali nu e numai unul, ci sunt mulți ca el în această țară. Nu vorbim aici doar de fotbal, e valabil în toate domeniile. Inclusiv în zona politică. Nu contează ce abilități ai, câtă carte știi sau dacă ai cunoștințe temeinice în domeniul respectiv. Rangul de șef îți dă libertate totală, ești stăpânul instituției, zeul atoateștiutor, nu omul care administrează cu tact și simț de răspundere lucrurile. Din această mlaștină apare și politrucul care nu dă socoteală decât șefului mai mare, fie el președinte de organizație sau liderului de partid. Mai contează ce spun subalternii? De cele mai multe ori angajații, indiferent cât de valoroși sunt, nici nu sunt luați în seamă. Nu le convine ce spune jupânul? Nu au decât să-și caute alt job, pentru că șeful e suveran, are întotdeauna dreptate.
Cum bine știm, povești de acest tip se întâlnesc (ceva mai puține, ce-i drept!) și în zona privată. Acolo nu mai e vorba de politicieni care se cred Dumnezei, ci de oameni care nu acceptă și nu înțeleg rostul ierarhiei și competenței. În multe colective contează mai degrabă obediența decât valoarea. Iar angajatul simte imediat cum stă treaba. De ce să mă complic dacă merge și așa? Dacă lucrez mai bine sau fac mai mult voi fi răsplătit sau, dimpotrivă, unii se vor uita urât către mine că m-a cuprins dintr-o dată conștiinciozitatea?
Oare unde ar fi fost PIB-ul României azi dacă am fi fost guvernați de competență măcar din 2007 încoace, după ce am intrat în Uniunea Europeană? OK, peste tot în lume se fură și se iau hotărâri aberante, dar la noi e prea mare densitatea de decizii imbecile. Prea multă birocrație și prea multă nepăsare.
Se poate schimba profund această țară? Cu siguranță că da, însă procesul se anunță a fi unul dureros și lung. Probabil că actuala generație nu va reuși mare lucru. Există un conservatorism în societate, vechile obiceiuri sunt greu de dislocat.
Însă cei care vin din urmă plus cei care se vor întoarce în țară după experiențele lor din străinătate nu vor mai accepta jumătățile de măsură. Și nici lucrurile făcute aiurea.
Problema e că pentru mulți dintre noi timpul a devenit prețios, curge prea repede. Însă alt drum nu există, e unul singur.