Cea de-a a XXVIII-a ediție a Bacău Fest Monodrame avut loc în intervalul 18-23 octombrie, în organizarea Teatrul Municipal „George Bacovia“. Gazdele au gândit un program variat, cu o secțiune de concurs, dar și cu câteva creații de colecție, concerte, întâlniri și dezbateri care să anime zilele de sărbătoare din oraș. La una dintre discuții am fost invitată să particip, tema fiind „Adolescență. Teatru. Comunitate“, un subiect actual și provocator. A fost o discuție constructivă alături de criticul teatral Doru Mareș, regizorul Horia Suru, actorul Ștefan Huluba, specialiști, profesori și, mai ales, liceeni interesați de arta scenică.
Teatrul practicat de adolescenți a înregistrat o surprinzătoare și binevenită dezvoltare în România ultimelor decenii, cu avantaje evidente și cuantificabile pe diverse paliere artistice. Regizorul Bobi Pricop a activat în trupa de teatru de la Liceul „Petru Rareș“ din Piatra Neamț, ucenicind prin exersarea teatrului mai întâi ca hobby. Ionuț Caras, actor la Teatrul Național „Lucian Blaga“ din Cluj Napoca și Radu Iacoban, freelancer, au fost în trupa Colegiului Național din Iași. Criticul de teatru Ionuț Sociu și artistul Vlad Galer au activat la Atelierul de Teatru din Botoșani, iar exemplele pot continua.
Factor de dezvoltare
Clubul de teatru e o activitate specială cu efecte pozitive asupra tinerilor în formare, cu condiția să fie făcut pornind de la nevoile și așteptările celor cu care se lucrează, de oameni care se pricep în egală măsură la arta scenică și la psihopedagogie, cu scopuri stabilite limpede încă înainte de prima întâlnire. Se lucrează cu amatori, persoane aflate de multe ori la primele legături cu domeniul artistic, care nu posedă întotdeauna setul minimal de calități necesare (capacitatea de a improviza, dicție, curajul de a se expune unui public etc.).
Unii se înscriu din curiozitate, luați de val, convinși de amici. Alții speră în utilitate ca factor de dezvoltare personală. Alții visează la popularitate și doresc să urmeze o carieră scenică. Valoarea de a fi împreună și factorii interiori de motivare sunt fundamentele acestei activități de timp liber.
Coordonarea unei trupe de teatru e o activitate complexă, pentru care trainerii trebuie să se pregătească (un master de pedagogie teatrală sau studii teatrale aplicate e de folos), să aibă tact și răbdare. Soluția optimă, acreditată de practică, e ca în echipa de coordonare să fie un tandem: absolvenți de teatru care au urmat în facultate un modul psihopedagogic și un cadru didactic cu inițiativă și experiență. Duetul de specializări permite o abordare justă a problematicii artistice și educative, topirea ei în metode eficiente. Subtilul de lucru se bazează pe încredere și ludic, scopul fiind crearea cadrului de stimulare a exprimării neîngrădite. Atmosfera de la repetiții se reflectă întotdeauna în calitatea spectacolului, în felul elevilor-artiști de-a se manifesta și dincolo de cadrele repetițiilor. Pentru că un club de teatru e în principal un factor de dezvoltare personală.
Interes primar față de exprimarea artistică în public
Într-un canon succint, regula de bază ar fi adecvarea la cei cu care lucrezi, la vârsta, orizontul cultural, preocupările și năzuințele care trebuie împlinite în cursul unui proces sinuos. Un proces modelator la capătul căruia se află spectacolul final, susținerea lui în fața părinților, colegilor, prietenilor, eventual în competiții de gen, la concurență cu produse similare, evaluate de jurii specializate. Contextele concurențiale aduc emoții mai multe și mai mari decât la repetiții, iar controlul lor, transformarea tracului în afectivitate constructivă devin probe de maturizare în planul sensibilității. Miza emoțională depășește adesea miza estetică, dar nu o exclude.
Selectarea membrilor trupei e o etapă esențială și dificilă. Obligatoriu, înscrierea presupune benevolență, adică un interes primar față de exprimarea artistică în public. La o etate mai fragedă, voința părinților, în fapt mai ales voința părinților, e determinantă. Frecvent, aceasta vine în contradicție cu dorințele copilului, care nu se simte în largul lui, nu vrea expunere publică. Intențiile parentale pot fi întotdeauna nobile, dar e înțelept să fie dublate de consultarea adolescentului, de sfatul specialiștilor care pot evalua obiectiv utilitatea sau deserviciul acestui extracurricular.
O distribuție nu e ușor de alcătuit
Adecvarea mai înseamnă găsirea acelor texte, scenete sau versiuni ale unor piese de teatru potrivite grupului de lucru, corespunzătoare, cum ziceam, vârstei, universului cultural, preocupărilor și speranțelor tinerilor, tipurilor de personalitate din ansamblu. O distribuție nu e ușor de alcătuit, trebuind urmărite acoperirea tuturor partiturilor, potrivirea pe rol, dar și entuziasmul în jucarea piesei alese. Interesul liceenilor se exprimă și în texte scrise chiar de ei, ficțiuni ori documentarea unor întâmplări reale, bucăți autobiografice care garantează conexiunea cu zona lor de preocupări.
Teatrul făcut în școală cu tineri e timp liber utilizat cu folos pentru completarea culturii teatrale. Când cunoști teatrul din interior, când devii creator, vezi direct cum e să memorezi un text, să-l redai expresiv, să stabilești punți comunicaționale cu spectatorii. Neîndoielnic, practicanții vor deveni spectatori cu receptivitate critică. Pe adolescenți îi ajută să se cunoască, să scape de inhibiții, să capete încredere în forțele proprii. Îi obligă să-și asume responsabilități, fiind o treabă de echipă: să ajungă la repetiții la timp, în cea mai bună formă, să știe replicile, să construiască relații cu celelalte personaje, să fie atenți la mișcarea în scenă, să-i asculte pe parteneri, să-i sprijine. Situațiile neprevăzute îi obligă la imaginarea unor soluții de moment, activându-le spontaneitatea, capacitatea de inovare, însușiri de mare folos pe parcursul întregii vieți.
Dar teatrul îi determină și să fie riguroși, prin respectarea viziunii regizorale. Unii dintre cei fascinați de lumea scenei vor urma o carieră artistică. Ucenicia în teatrul școlar le prinde bine însă tuturor, indiferent de viitorul domeniu de activitate. Putința de a dialoga, de a convinge, de a-l asculta pe celălalt sunt apreciate în diverse alte profesiuni care presupun legătura directă cu oamenii.