O pana de curent iti poate developa si alti prieteni in afara acelora „in carne si oase”. Chiar daca te-a rupt din efortul pe care iti place sa il compari cu al Constantinei Dita Tomescu, acela de a te opri, fara voia ta, la kilometrul douazeci al tezei tale de doctorat (maratonistii intirziati de felul meu ii spun, aproape ca un alint, „pagina sais’trei” – un fel de blestem, pentru ca mai urmeaza vreo doua sute de pagini de-aici incolo), iti poti redescoperi vechii amici de nadejde pe care i-ai uitat. Si nu i-ai uitat pentru ca ti-ar fi facut vreun rau: i-ai lasat in urma, poate, pentru ca acea ghilotina de-a doua zi – aceea care iti sopteste, cu un rinjet de calau ce-a uitat ca-l asteapta copiii acasa – ti-a mincat stropii de liniste pe care merita sa ti-i rezervi fara sa dai, pentru asta, cuiva, socoteala.
O pana de curent te duce, cu putere E-On-iana, inspre cartea1 pe care-ai inceput-o in concediu si n-ai mai apucat s-o termini, una in care un profesoras de colegiu tehnic, sa-i spunem ca autorul, simplu, Wilt, reuseste sa intre in tot soiul de belele,
– povestite britanic, pentru ca e vorba despre un sistem de ipocrizii atit de tipic Regatului Mariei Sale,
– traite englezeste, pentru ca, aici, vorbim despre personaje ale caror riduri au fost sapate aproape carnivor, cu acel canibalism de salon pe care-l intilnesti doar in umorul televizual si chirurgical al celor de la Monty Python,
– si simtite romaneste, pentru ca regasesti, in orice dat din coada al subtextului, toate jocurile grotesti ce te-nconjoara, pe tine, individ egal cu tine insuti si cu ideile tale, in sistemul academic „de la Romanica”.
O pana de curent te poate tine tintuit, doua ceasuri, in gazeta englezeasca „The Observer”, datata: 10 august 2008, citita: 26 august 2008, care a costat fix 4,75 euro, cumparata de la o austriaca din Westbahnfof Station, un soi de gara de vest a Vienei. Te poate lasa, ca marmota la muls stafida din ciocolata, cu o privire timpa si fericita, in coada urmatoarei fraze, legata de un jucator al echipei de fotbal Arsenal Londra: „Adebayor – wanted to go, and none of us wanted him to stay”/”Adebayor – a vrut sa plece, dar nici unul dintre noi nu si-ar fi dorit sa ramina”.
Imi cer scuze potentialilor si fidelilor mei cititori, pentru decupajul programat din acest text: ma uit acum (eh, nu chiar acum, dar in urma cu cinci secunde chiar asta faceam) la doua vecine care nu au auzit de Wilt, de Adebayor si, probabil, nici de E-On. Sed derutate, ca doua closti carora li s-au furat ouale, pe cuibarul de beton din fata scarii blocului vecin. Exerseaza, buimac, ceea ce stiintific s-ar numi „patologia comunicarii interpersonale, in lipsa televizorului”. E riscant ce spun acum, pentru ca asta mi-ar putea sugruma rubrica: lipsa televizorului, in lipsa unei pene de curent, ne face mai deschisi catre noi si catre ceilalti. Cum ar spune Wilt: lipsa energiei electrice egal „ore de contact in timp real”.
1 Tom Sharpe, Wilt e tare, Polirom, Iasi, 2007