Revistă care a marcat câteva generații și care a fost în fruntea preferințelor tinerilor cititori în Franța, dar în și mai multe țări europene, „Pif Gadget“ a fost și un organ de presă arondat partidului comunist. O carte publicată lunile trecute în Franța, Pif Gadget et le communisme. 1969-1993, prezintă un studiu amănunțit realizat de specialistul Maël Rannou, care analizează aceste legături. Cititorii lui „luptau cu opresiunea“ alături de Rahan și Doctor Justice sau râdeau alături de eroii comici Placid, Muzo, Hercule etc. Dar dacă legăturile dintre „Pif“ și comuniști par astăzi îndepărtate, ele există și s-au reflectat în istoria și conținutul revistei.
Nu a fost niciodată un secret că „Pif Gadget“ a fost o publicație comunistă. Este urmașa acelei „Jeune Patriote“, o foaie lansată de către Rezistența comunistă în 1942, care a fost baza popularului săptămânal „Vaillant“ lansat imediat după eliberare, pe 1 iunie 1945 (în același timp, Rezistența gaullistă lansa revista „Coq Hardi“). „Vaillant“, ca și „Pif“ mai târziu, nu și-a ascuns niciodată legăturile cu Partidul Comunist Francez (PCF), numai că nimeni nu prea a luat în seamă aceste legături. Revistă ideologică, „Vaillant“, spune jurnalistul Henri Filippini, nu a fost niciodată cu adevărat rentabilă, o stare de fapt care avea să se schimbe radical odată cu transformarea lui, în siajul evenimentelor din mai 1968, în „Pif Gadget“. O revistă care, după o perioadă extrem de glorioasă, avea să treacă printr-un lung proces de agonie, sfârșind astăzi într-o nouă versiune, după ce a fost achiziționată de un fost ministru al lui Nicolas Sarkozy.
Succesul cunoscut de „Pif Gadget“ nu a fost doar financiar (în era de glorie vindea peste un milion de exemplare săptămânal). „Revista“, amintește prefața cărții lui Rannou, „s-a înscris în același timp în memoria individuală și colectivă“. Propunând o anume morală tinerilor lui cititori, „«Pif» trecea dincolo de discursul comunist și devenea markerul identitar al unei culturi politice“.
La începuturi, imediat după război, „Vaillant“ era o revistă mult mai apropiată de ideologia PCF, dar, deși realizată de membri de partid, ea nu era făcută, spune Maël Rannou, „chiar sub ochiul Moscovei“. Roger Lécureux, viitor redactor-șef și creator al unor serii extrem de populare (Rahan, de exemplu), și-a dat chiar demisia din partid atunci când tancurile sovietice au invadat Budapesta. Treptat, se va renunța la această legătură mult prea strânsă cu doctrina comunistă și sub o anume presiune publică, și ca urmare a reformulărilor din cadrul PCF, care dorea „o cultură comunistă mai deschisă“. Cu toate acestea, „Pif“ va rămâne un organ de presă comunist. Dorința de mai mare independență a Editurii Vaillant (care editează oficial revista) va genera temeri și tensiuni (greve, plecarea unei părți a redacției), dar fără a amenința direct supraviețuirea publicației.
Dimpotrivă, reinventându-se ca „Pif Gadget“, reformulând drastic sumarul și apelând la diverse tehnici de marketing capitalist printre care extrem de popularul gadget săptămânal, „Pif“, în ciuda denunțurilor venite dinspre presa catolică, devine la începutul anilor ’70 cea mai populară publicație pentru tineri. Climatul este ceva mai degajat și, în vreme ce unii membri ai redacției sunt „militanți asumați“ precum Jacques Kamb (creatorul lui Dicentim și Couik) sau excelentul desenator Eduardo Coelho, alții nu sunt de „obediență comunistă și nici măcar de stânga“.
Un capitol din cartea lui Maël Rannou analizează „internaționalismul, adevărata marcă de fabrică“ a „Vaillant“ și „Pif“. Ambele reviste propun serii care doresc să reprezinte națiuni și culturi diferite, încrederea în pacea mondială și în progresul științific. Celebrul erou Rahan este și el analizat pe parcursul unui întreg capitol, autorul încercând să determine dacă acesta este sau nu „un erou comunist“.
Nu este de mirare că „Pif“ a reușit, atenuând discursul ideologic pur, să se adreseze unui public extrem de larg. Este și un succes internațional, mai ales în estul Europei, așa cum arată „poșta cititorilor“. Cartea lui Maël Rannou vorbește de faptul că autoritățile sovietice îl considerau însă prea „american“, ceea ce pentru o perioadă a dus la apariția unor ediții pirat, sau de faptul că, în România, revista declanșase o adevărată Pifomanie și că mulți cititori de aici făceau eforturi să obțină revista pe sub mână, chiar și fără gadget. În URSS circulau copii ale planșelor de BD publicate, iar aventurile lui Pif erau adaptate în animație sau teatru de păpuși.
De asemenea, Maël Rannou susține că, în raport cu doctrina PCF din epocă, „Pif“ reușea să fie avangardist, mai ales în ceea ce privește interesul pentru mediu și ecologie. Într-un studiu denumit Pif Gadget et l’écologie politique, autorul francez scrie: „Pif Gadget a fost marcat de ideologia comunistă. Aflat în proprietatea unor grupuri atașate PCF, descoperim urme ale aceste influențe în benzile desenate, jocurile și articolele publicate. Dar, într-o manieră surprinzătoare, acest conținut este deseori în avans, chiar în ruptură, cu doctrina partidului și urmează evoluția publicului în raport cu chestiunile care țin de mediu. Fără a fi un jurnal de ecologie politică, revista se dovedește a fi foarte sensibilă la problemele ecologice, mai ales prin anumite parteneriate (cu WWF) sau prin serii BD specifice, foarte angajate pe subiecte care țin de raportul cu natura (Loup Noir), locul animalelor (Ayak), protecția faunei în fața industriei și exploatării capitaliste (Les Compagnons d’Univerzoo sau Cogan)“.
În cele din urmă, dincolo de aceste legături strânse cu o ideologie, abordarea și promovarea ei, așa cum a rezultat în paginile revistei, i-a deschis conținutul spre un public aproape indiferent la politică, mult mai dornic să aprecieze eroi bine construiți și povești bine spuse. Ceea ce, măcar pentru mai mulți ani, a asigurat un succes enorm revistei.