România a avut rezultate în fotbalul mare atâta timp cât a fost contemporană cu fotbalul mare, în secolul trecut. În mileniul curent, doar ni se pare că trăim în același timp cu ceilalți.
Adevărul e altul și anume acesta: nu am ținut pasul. România a ieșit din modernitate și s-a întors la pre-modernitate, la amatorism. Modelul de bază e o combinație de primitivism și parvenire.
Raiul proxeneților și declinul perpetuu
Fotbalistul român mediu statistic nu mai joacă fotbal din motivele corecte (cele enunțate chiar de Dan Petrescu, într-un interviu deunăzi în „Gazeta sporturilor“, și anume ca să câștige meciuri, trofee, să lase o amprentă). Nu, o ia lejer.
Iar în capul aceluiași fotbalist român mediu statistic fotbalul e doar o scurtătură pentru o viață plină de bani și obiecte. Visul de aur nu mai este să joci la Real Madrid sau Barcelona (ca la Hagi sau Popescu), visul de aur de astăzi seamănă mai degrabă cu raiul proxeneților.
Fără atitudine, fără mentalitate sănătoasă, fără administrație și în definitiv fără fotbaliști, fotbalul românesc nu putea avea alt destin decât acest declin perpetuu.
Progresul e în altă parte
Între timp, alte țări, alte obiceiuri. Există progres constant până și în Australia, ca să nu mai vorbim de Japonia (să le vedem în Qatar).
Mondialul pică la venirea iernii și pică prost. Qatarul a fost o alegere greșită, bazată pe corupție și gargară cu globalizarea fenomenului. La fel cum Rusia, un stat terorist, a fost o alegere greșită acum patru ani.
N-o să alunge fotbalul regimurile iliberale, cum nu le-au alungat nici Jocurile Olimpice, nici la Berlin în 1936, nici la Beijing în 2008.
Știm, dar nu ne mai pasă
Acum, când merge spre o sută de ani de Mondiale, fotbalul a devenit strict o afacere, care nu mai cunoaște nici o graniță în goana după capital. Cadavrele miilor de muncitori îngropați sub arene nu vor conta. Nu va apărea o mișcare și viața amărâților care mor pe șantiere contează. Luxul stupid are o umbră pe care suntem învățați să o ignorăm. Caracteristica principală a timpului nostru este aceasta: știm, dar nu ne mai pasă.
Căci boicotul n-o să aibă trecere și tot o să ne uităm la fotbal, fiindcă până la urmă câte mondiale prinde și un om într-o viață?
Ne uităm fiindcă vrem să vedem ultimul bal al lui Messi, al lui Ronaldo, al lui Lewa, al lui Benzema, al lui Modrić, al lui Cavani, al lui Suarez. O generație grozavă iese la pensie și vrem să vedem cum arată viitorul pe gazon. Căci dincolo ne-am lămurit – nu e bine. Dar ne uităm, suntem vinovați.
Platon știa
Fotbalul nu mai e cultură populară, fotbalul nu mai înseamnă legende mondiale, Pelé, Cruyff, Kempes, Rossi, Maradona, Matthaus, Baggio, Zidane. S-a transformat într-o întreprindere mutilată la fel ca restul de „imagine“.
Da, fotbalul a fost înghițit ca toate celelalte de o piață devorată de lăcomie. Sunt mii de ani de când un vechi atenian a scris că ruina apare când negustorul, a cărui inimă este împlinită de bogăție, începe să conducă. Îl chema Platon și a jucat în echipa învinșilor. Dar Platon știa.
Sfârșitul corect al acestui Mondial rușinos (Cantona l-a înțeles și a exprimat ideea exact) ar fi să fie câștigat de Qatar, după ce va fi mituit pe drum toți adversarii, iar la sfârșit să ni se spună că e spre binele fotbalului, care se dezvoltă, iată, multilateral.