Nu m-aș fi încumetat să scriu iarăși despre Pink Floyd, dacă Roger Waters n-ar fi comis două chestii controversate. Omul are talentul de a ieși în evidență cu orice ocazie, rostind cu aplomb imperial opinii contrare curentului predominant de gândire și percepție la nivel global, într-o chestiune sau alta.
Cunoscându-i năravul (își acordă o importanță exagerată, fără picul necesar de autoironie care să-l scutească de bănuiala că e megalomaniac), nu pot să iau în serios palavrele despre războiul din Ucraina. De altfel, a ajuns el însuși să pretindă că părerile i-au fost deformate de mass-media. Dar când propune o nouă versiune a piesei Comfortably Numb, ca deschidere pentru concertele actualului său turneu mondial, n-ai cum să nu recunoști că muzicianul dovedește suficientă luciditate și inspirație la o vârstă la care alții s-au stins demult (și nu fizic)! Altfel zicând, în stil popular, bărbatul are sânge în instalație.
Curajul său de a modifica una dintre piesele definitorii pentru Pink Floyd n-are nimic de-a face cu vreo dorință de a-i pune te miri ce piedică fostului coechipier, David Gilmour, al cărui solo de chitară este apreciat de iubitorii oricărei muzici, nu numai ai rockului, și este celebrat între cele mai strălucitoare din câte s-au imprimat până în prezent. Roger spune că a coborât tonalitatea melodiei ca să sune mai întunecat și mai profund. Eu cred că i-a reușit din plin! Și vocea lui este mai adecvată, mai pliată pe „mesajul“ lipsit de orice nuanță comodă.
Aș spune că Waters și-a relevat acum adevărata fire. S-a glosat despre el că e tenebros și dificil, uitându-i-se partea de sensibilitate, afecțiune, înțelegere.
Trecând la animația concepută de Sean Evans – ce să admiri, ce impresionează mai mult în cele aproximativ nouă minute, cât ține videoclipul? Mișcarea lentă a camerei de filmat prin orașul devastat de război? Lipsa unei localizări oarecare, lesne de găsit în zonele de conflict actual, conferă universalitate sinistrei realități. Zborul păsărilor negre? Oamenii împietriți în mersul lor zilnic spre nu se știe ce scop? Parcă sunt dintr-un tablou macabru, pictat în Evul Mediu. Lumina soarelui, precum a unui reflector din lagărele de concentrare (a nu se neglija grilajul cu sârmă ghimpată)? Nuanța vernil-cenușie dominantă în imagine? Visul, coșmarul sau delirul unui suflet pierdut…
Am ascultat și am revăzut bijuteria asta de mai multe ori, în diverse momente ale ultimelor zile de noiembrie, și de fiecare dată mi-a mers direct acolo unde merge muzica de percutantă calitate și-mi dă iluzia că nu trăiesc în lumea înconjurătoare, ci undeva în absolut, ca un atom fără constrângere rătăcit în Universul fără margini… N-aș vrea să fiu vreodată în situația de a opta care dintre versiuni îmi place mai mult! Cel puțin nu acum: bolnav de răul secolului trecut, ca și de „binele“ acestuia, tare mi-e teamă că mă potrivesc perfect în șablonul de amorțeală confortabilă, detestat de numeroși contemporani neliniștiți, cărora indiferența relativă li se pare o rușinoasă sustragere de la condiția umană…
Fie! Dar cum să dau pe agitație continuă și, deseori, inutilă, starea de plenitudine astrală, trăită ori de câte ori ascult, bunăoară, Animals, alt disc emblematic de la Pink Floyd? Reeditat deunăzi (octombrie 2022, Columbia/ EMI), ca un cadou de sărbători pentru fanii care așteptau evenimentul de peste cinci ani, albumul are o istorie ce, încă, își așteaptă cronicarul obiectiv. (Acela nu sunt eu, nu vă speriați!) L-am înregistrat pe bandă, într-un alt noiembrie, înfrigurat și cețos, în 1981, l-am cumpărat ca vinil și CD; acum îl am și blu-ray, multiformat HiRes 5.1. Dar mai cu plăcere învârtesc vinilul… Nu vă plictisesc motivându-mi alegerea, puteți judeca singuri!