Agatha Christie era deja celebră când a scris The Mousetrap/ Cursa de șoareci. A considerat-o o modalitate suplimentară de a rămâne în atenția publică dramatizând pentru scenă o scurtă povestire. De fapt, romanele ei polițiste au în ansamblu o doză evidentă de teatralitate, acțiunea fiind foarte dinamică, cu multe dialoguri, dezvăluiri surprinzătoare, cu întorsături neașteptate de situație.
Grija autoarei pentru întreținerea misterului s-a exprimat prin opțiunea de a condiționa publicarea povestirii de viața scenică a versiunii teatrale. Proza nu va fi editată atâta vreme cât spectacolul e încă pe afiș.
Povestirea pornea și ea de la o piesă de teatru radiofonic, un gen foarte prizat de britanici și încă bine dezvoltat și în prezent în insulă. Era în 1947, a fost dedicată reginei Mary, soția regelui George al V-lea, și a pornit de la un caz real care a terifiat Anglia. Spectacolul a ajuns în West End în 1952 și de atunci se joacă fără întrerupere, cu excepția acoladei pandemice. Adică de 70 de ani. E un record care o transformă în teatru patrimonial, așa cum, la Paris, tot cam de pe atunci, piesele lui Eugen Ionescu – Lecția și Cântăreața cheală – se joacă la Theatre de la Huchette așa cum au fost puse în scenă la premiera lor absolută.
Story-ul din Mousetrap e în paradigma care a consacrat-o pe maestra romanelor polițiste. Șapte persoane se regăsesc aparent aleatoriu la Monkswell Manor din cauza vremii de iarnă, iar sosirea unui polițist devine ocazia revelării secretelor fiecăruia dintre ei. Mai ales a aceluia că unul e criminal.
Decorurile au fost reînnoite de două ori din cauza uzurii
Premiera absolute a avut loc la Nottingham, la Royal Theatre, dar succesul a dus-o în West End, „tărâmul teatral“ din capitala Marii Britanii unde ajung spectacolele ce fac rating. Inițial s-a jucat la Ambassador Theatre, apoi într-o sală mai mare, la St. Martin’s Theatre, care a primit-o, și de atunci, susțin statisticile oficiale, s-a jucat într-un număr record de reprezentații: 28.915, până în noiembrie anul curent. Numărul va continua să crească, mai ales că managerii organizează în 2023 un turneu în regat, pentru a da posibilitatea tuturor curioșilor să vadă această legendă vie a scenei.
Formula e binevenită. Fragilitatea existențială a teatrului ca artă a cărei durată e limitată la cea a reprezentației, poate fi, iată, învinsă astfel. Zece milioane de oameni au vizionat spectacolul doar în 2022.
În cursul celor șapte decenii, decorurile au fost reînnoite de două ori din cauza uzurii, dar refacerile respectă întru totul concepția inițială. Un element de recuzită – un ceas plasat pe șemineu, a rezistat din versiunea de acum 70 de ani. O constantă istorică!
Drepturile de autor sunt foarte ferme. Agatha Christie le-a făcut cadou unui nepot, de ziua lui, iar regula e ca doar o altă punere în scenă, una singură, să mai aibă loc în Marea Britanie atâta vreme cât titlul rulează în West End. Sunt măsuri de precauție culturală care au drept scop menținerea în atenția publică a acestui proiect. Valoarea și gradul său de atractivitate sunt protejate, ba mai mult, sporesc de la an la an.
Mizanscena e de tip clasic, foarte realistă
Whodunnit e principiul ce structurează narativitatea teatrală care respectă modelul policierurilor Agathei Christie. Pentru a conserva misterul, spectatorii sunt rugați să nu dezvăluie rezolvarea crimei, ca să nu dea spoiler și să le răpească plăcerea celor eventual interesați să vină la teatru.
Distribuția inițială îl includea, printre alții, pe Richard Attenborough, iar din 1952 până în prezent peste 400 de actori au preluat rolurile ca într-o ștafetă nevăzută. Mizanscena e de tip clasic, foarte realistă și nici un element de modernitate nu a fost adăugat. Și nici nu va fi.
Filmul See How They Ran lansat anul acesta utilizează drept pretext creativ chiar cazul The Mousetrap. Scenariul creează o situație de conflict în jurul spectacolului la Teatrul St Martin’s, exploatând cinematografic istoria atât de specială a locului. Premisa ficțională e o posibilă ecranizare a The Mousetrap, doar că regizorul, un artist egolatru și antipatic, este asasinat.
Registrul cinematografic e parodic, umorul simpatic la adresa lumii artistice și a ticurilor polițiștilor criminaliști întruchipați aici de un inspector cu probleme de băutură și o polițistă începătoare sunt cheia de lectură regizorală. Sam Rockwell și Saoirse Ronan fac un reușit tandem actoricesc, la fel cu Adrien Brody, într-un film cu aer British care merită văzut. Și pentru referirile la longevitatea spectacolului din West End, a cărui popularitate o sporește, și pentru actoria de bună calitate.