Publicata de un ziar pe doua pagini, ea a fost pe urma evitata de secretarii de redactie din pricina respingerii aproape unanime a cititorilor. Acestia au gasit poza indecenta pentru ca surprinde ultimele clipe – disperate – din viata unui om. Redactiile au promovat fotografii cu pompieri salvatori iesind din praf ca de pe front, lasindu-i la o parte pe rusinosii defenestrati. Azi, The Falling Man a intrat in colectia fotografiilor memorabile din toate timpurile. Dar nu despre recorduri vreau sa vorbesc.
Despre aceasta fotografie s-a facut in 2006 un documentar de televiziune, 9/11 The Falling Man (difuzat de TVR 1 si anul trecut, si in acest an). Autorul, Henry Singer, l-a descoperit pe Tom Junod, un scriitor care a intreprins o ancheta pentru aflarea identitatii barbatului. Filmul e impresionant pentru ca ne face sa insotim un om in calatoria lui in timp si spatiu de la etajul 106 pina jos, dar si pentru felul in care ii leaga pe cei ucisi la WTC de familiile lor, aratind cit de bine ii cunosteau pe cei iubiti. Pina la a se pune in pielea lor si a intelege ce fel de moarte ar fi ales. E, in acelasi timp, un film despre cei care au ramas.
Initial, Tom Junod a pornit pe o pista falsa. A crezut ca barbatul in camasa alba, pantaloni si ghete negre era bucatar. A dedus ca lucra la restaurantul „Windows of the World” si, prin eliminare, i-a aflat identitatea. Dar cind a mers acasa la familia acestuia, nici sotia, nici fiicele barbatului n-au vrut sa se uite pe fotografie si nici sa presupuna macar ca barbatul s-ar fi putut arunca de la geam. Ne iubea, n-ar fi putut sa ne faca asta, a spus sotia. Nu era doar credinta ca sufletele sinucigasilor nu ajung in rai, ci mai ales convingerea paminteana si de bun-simt ca nu-i faci sa sufere pe cei care te iubesc si pe care pretinzi ca-i iubesti. Ideea ca barbatul s-ar fi putut sinucide nu-i permitea familiei sa-si faca doliul.
Instantaneul lui Richard Drew are in el atita liniste incit devine hipnotic
Paul Junod a cautat si alte cazuri de persoane care isi hotarisera destinul azvirlindu-se in gol. A dat peste un barbat care presupune ca sotia lui s-a aruncat de la etaj. A gasit niste fotografii unde spune ca a recunoscut-o in geam si, pe urma, in aer. Si-ar dori ca ea sa fi sfirsit asa, pentru ca ar fi suferit mai putin. Sint convins ca, daca s-a aruncat de la geam, saltul ei a avut ceva linistitor, ca n-a suferit, spune barbatul in film, si zimbeste cu vagi umbre de lacrimi.
Pina la urma, Junod a reusit sa-l convinga pe bucatarul-sef al restaurantului de la etajul 106 (care supravietuise pentru ca avusese ora la oftalmolog) sa arunce o privire pe fotografie. El l-a recunoscut pe cel care, pina la ora actuala, e cel mai probabil barbatul din fotografie. Jonathan Briley. Avea 43 de ani si era inginer de sunet la restaurant. Era un tip misto, plin de poante si de energie. Ride in toate pozele pe care familia lui le tine inramate acasa. Tatal lui era predicator. Pe 11 septembrie, seara tirziu, cum Jonathan nu se intorsese acasa, tatal a strins familia si s-au rugat citeva ore, cerindu-I lui Dumnezeu sa le arate unde e Jonathan. A doua zi dimineata a sunat FBI-ul sa le spuna ca au gasit un cadavru care ar putea fi al lui Jonathan. Familia a considerat ca Dumnezeu facuse un miracol. Sora lui Jonathan, Gwendolyn, spune in film ca ei nu vad gestul lui Jonathan ca pe o sinucidere. Ei cred ca Jonathan si-a luat destinul in propriile miini si ca a cazut in bratele lui Dumnezeu.
Ce nu apare in film e faptul ca Jonathan avea astm si nu putea respira un aer incarcat de fum. Cine poate sti ce a fost in sufletul lui? Iti trebuie mai mult curaj sa te arunci de la etajul 106 decit sa astepti sa arzi de viu, sperind pina in ultima clipa ca vei fi salvat. Nu percepem tragedia cind ea e in desfasurare, dar unii oameni au capacitatea sa inteleaga si sa aprecieze deznodamintul. Poate ca Jonathan Briley a fost unul dintre ei.
Cazurile copiilor care se arunca de la geam ca sa vada daca pot zbura au in ele ceva sfisietor, pentru ca sint o combinatie de candoare, inconstienta si siguranta. In inocenta lor, acesti copii stiu ca pot zbura. The Falling Man ar putea la fel de bine sa se numeasca The Flying Man, daca n-ar suna foarte cinic. Dar instantaneul lui Richard Drew are in el atita liniste incit devine hipnotic. Corpul e intins, pare relaxat si impacat, iar caderea lui vertiginoasa e suspendata in timp si spatiu. Nu mai e un om care moare, ci un om care n-o sa mai moara niciodata. E genul de fotografie despre care te feresti sa spui ca e frumoasa (suna indecent sa o discuti in termeni de ritm samd), dar care te bintuie pentru ca banuiesti in ea secrete capitale pentru noi toti.
Richard Drew n-a imortalizat imaginea disperata a cuiva care a renuntat la viata, ci imaginea calma a unui om care si-a acceptat destinul.