Practica teatrală recentă se confruntă cu situații în care distribuțiile duble sunt salvatoare pentru un proiect. Și nu doar în perioada pandemică, când sub presiunea contagiunii sanitare era indicat să existe o soluție de rezervă în cazul în care unul dintre actori era nevoit să se izoleze pe caz de boală.
Artă colectivă, teatrul înseamnă prezența completă a echipei care evoluează după ridicarea cortinei. O singură absență dă totul peste cap, anulează reprezentații, dezamăgește spectatorii care nu mai pot viziona ce și-au dorit. Însă, și dincolo de excepția pandemică, distribuțiile duble au avantaje care merită aduse în atenție.
Pandemia a fost o experiență care ne-a marcat pe toți și din punct de vedere profesional, obligându-ne la adaptare din mers, aruncându-ne în brațele noilor tehnologii, un prețios sprijin temporar în relația cu publicul și în privința sistemului de lucru artistic. S-a repetat remote, prin aplicațiile de videocall, paradigma estetică s-a ajustat extinzând spațiul de comunicare cu suporterii prin streaming și scene digitale.
Concepția regizorală rămâne identică pentru ambele ansambluri
Existența distribuțiilor duble e salvatoare nu doar din motive de forță majoră. Pentru trupele stabile, cele care o întrebuințează mai ales (din cauze financiare, cele independente nu-și permit decât rareori cheltuieli cu onorarii multiplicate cu doi), e o modalitate eficace de a pune artiștii la treabă. De a le stimula creativitatea. Perioada ideală de lucru la un nou spectacol este de șase-opt săptămâni, iar întinderea unei stagiuni limitează numărul de proiecte fezabile în decursul unui sezon. Menținerea în formă, progresul în meserie se întrețin prin creație. Cu atât mai mult cu cât e vorba despre regizori cu stilistici variate, cu retorici regizorale specifice, o binecuvântare artistică pentru portofoliul fiecărui actor.
În ecuația dubletelor despre care scriu mai intervine și motivația suplimentară reprezentată de competiție. Evident, concepția regizorală rămâne identică pentru ambele ansambluri, însă fiecare actor așază în personaj elemente din propria personalitate. O nuanță, un accent, un ceva care, fără să părăsească datele caracteriale și viziunea directorului de scenă, conturează propria contribuție.
Un exemplu: Andrei Șerban și Pescărușul realizat la Sibiu (2007). Pentru a armoniza dorința sa de a lucra cu actori vedete din Capitală și cea a instituției producătoare, care dorea ca prin colaborarea cu regizorul recunoscut internațional să pună în lumină propria trupă, s-a recurs la dubla distribuție. Mai mult chiar, la premieră, în scena Teatrului „Radu Stanca“ din Sibiu au evoluat ambele, jucând alternativ scenele din piesa lui Cehov. Așa s-a deschis sezonul teatral al programului Sibiu Capitală Cultură Europeană 2007.
O experiență inedită, provocatoare, o strategie și cu potențial de promovare prin neobișnuitul ei.
Competiția e parte a profesiunii
O altă variantă e ca doar unii actori, de regulă pe roluri importante, să joace pe rând. Scopul e, cum ziceam, să li se ofere oportunitatea de a evolua în partituri consistente, pe care interpreții de calibru și le doresc, cărora le pot da strălucire și cu care nu prea ar mai avea șansa să se întâlnească în carieră.
Același Andrei Șerban a pus în scenă la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj Napoca Unchiul Vania. Scene din viața la țară (2007) cu toate rolurile feminine duble. Dramaturgia canonică le-a cam neglijat pe actrițe, partiturile substanțiale fiind preponderent masculine. Un reflex al statutului istoric al sexului catalogat slab, al contextului social, al mentalităților. O abordarea statistică arată că doar 16% din dramatis personae în scrierile clasice sunt personaje feminine. Iată, în speța montării pomenite, soluția de echilibru retroactiv. Prin comparație, în cea actuală, în cea semnată de femei sunt 49%; în cea scrisă de bărbați, 37%. Mai e de lucru pe direcția echilibrării.
Lumea artistică e una a temperamentelor pronunțate, iar scânteile sar uneori în culise și în perimetrele unde se repetă. Competiția e parte a profesiunii, chimiile interumane sunt complexe, tensiunea emoțională poate erupe în reacții neprevăzute. E bine de subliniat că în cazul la care mă refer nu se pune problema de distribuția 1 și distribuția 2. O exprimare de genul ar însemna raporturi de ierarhizare valorică, or nu aceasta e esența. Sunt distribuții care joacă succesiv în avantajul general al producției artistice.
Beneficiul trebuie să fie al spectacolului, al ansamblului și, nu în ultimul rând, al publicului. Care va reveni la teatru pentru a vedea și cealaltă distribuție. E și un atu de marketing deloc neglijabil în situații ca aceasta. Două nume sonore vor atrage atenția de două ori mai mult decât unul singur.