Unul dintre marile eșecuri ale sistemului nostru educațional este, după toate statisticile, sondajele și evaluările făcute în ultimele decenii, numărul mic, foarte mic de cititori, spectatori de cinema sau teatru, vizitatori ai expozițiilor de artă – ceea ce, cu un termen stângaci, chiar grosolan (aș zice), deși adecvat acestei epoci, se numește „consumator de cultură“.
În cazul particular al lecturii cărților, lucrul ăsta se vede imediat: pe autobuzul cu care fac naveta aproape zilnic spre oraș nu văd decât rareori spre niciodată pe cineva citind o carte. Telefoane mobile, da: aproape toți călătorii stau cu ecranul smartphone-ului aproape de față și tastează, râd sau se concentrează la lumina lui lichidă. Și de ce n-ar face-o? Au acolo (sau li se pare că au) toată lumea la dispoziție, cu toate știrile, distracțiile și cunoștințele existente. Cititul e un obicei desuet. Nici măcar pe tren, pe distanțe relativ lungi, nu am văzut prea mulți cititori. Iar astă-vară, la mare, locul tradițional de relaxare și lectură de odinioară, din câteva sute de turiști lenevind sub umbrelele de pe plajă, am numărat într-o zi, din pură curiozitate, șapte sau opt persoane cu cărți deschise sau închise pe șezlong – printre care un singur bărbat, dacă asta ajută la vreo statistică.
S-ar putea spune că reculul lecturii e un fenomen global, că nicăieri în lume nu se mai citește ca odinioară, că între timp cărțile au fost înlocuite de alte forme de divertisment – și de învățătură –, e în firea lucrurilor, e un fenomen normal, ține de societatea modernă și așa mai departe. Ei bine, nu e așa. Sau nu chiar așa. Sau nu e cea mai potrivită scuză pentru alinierea noastră foarte rapidă la modernitate, după ce abia ce am ieșit (dacă am ieșit vreodată cu adevărat) din epoca analfabetismului.
În urmă cu mai bine de douăzeci de ani, când eram în Statele Unite, circulam cu autobuzul până la slujbă, împreună cu alți navetiști asemenea mie. În cele 30-40 de minute, cât dura drumul, cel puțin zece dintre călători stăteau cu ochii ațintiți pe o carte deschisă. Majoritatea citeau diverse manuale sau tratate (probabil erau studenți și munceau ca să-și plătească taxele de facultate), dar destui citeau și literatură. Chiar și poezie! Atunci mi-am dat seama cât de falsă sau de superficială e imaginea americanului incult, care nici nu știe să scrie bine. Evident, existau destui semianalfabeți și acolo, însă americanii sunt un popor pragmatic: cei care citesc o fac pentru că le folosește și citesc ceea ce le folosește. Mai important este că, la nivel național, lectura este considerată importantă pentru națiune. Merită să vezi bibliotecile lor publice, extrem de bine dotate – multe ar face de rușine biblioteci universitare de la noi – și cu accesul extrem de facil. Și piața de carte de acolo nu o duce tocmai rău nici azi, în ciuda internetului și a invaziei de telefoane inteligente.
Aici trebuie să precizez că, dintr-un anumit punct de vedere, ne asemănăm cu americanii: suntem și noi niște oameni pragmatici. Doar că, spre deosebire de ei, ne plac scurtăturile, parcursurile fără efort, formele fără fond – formă să fie! O dovedește numărul imens de doctori în diverse științe și arte, azi mai numeroși, cred, decât tractoriștii de pe ogoarele patriei. Grație ritmului în care proliferează doctorii de România, în curând aceștia îi vor depăși ca număr și pe cititorii de cărți, atâția câți au mai rămas. Și, cu toate că fenomenul e asociat doar colateral problemei lecturii, subliniază impasul în care ne aduce pragmatismul: un titlu de doctor e căutat – și obținut – pentru că aduce anumite foloase. Dar ce foloase aduce lectura? La ce te ajută să citești, să zicem, un Cervantes, o Jane Austen, un Lucian Blaga, niște autori morți de mult și care nu mai au nici o legătură cu viața noastră? La ce te ajută să citești așa, în general, când poți afla, descoperi și înțelege totul doar din câteva clicuri?
M-am gândit mult la lucrul ăsta și n-am putut găsi un răspuns concret, pragmatic și de actualitate. Am unul ce seamănă mai mult a snoavă și care presupun că azi e vetust, ba chiar puțin ridicol. Așa că, paradoxal, îl las pe săptămâna viitoare.