„Nu va oboseste prea tare, dom’ profesor? Mai rezistati?” am intrebat, cu inima strinsa in fata omului slabit si cu vocea stinsa. A schitat un zimbet: „Ma duce cineva cu masina…”. Atita devotament fata de rigorile profesoratului m-a inmarmurit. Si m-am gindit mult la asta, ma gindesc inca.
Au trecut 15 ani de cind studentul din anul I care eram l-a vazut intrind, pentru prima data, in Amfiteatrul Odobescu si i-a audiat, pentru prima data, cursurile cu patina de cronica. Nu sint vechist si nu am, din pacate, expertiza in opera istoricului literar Dan Horia Mazilu. I s-a reprosat, uneori, ca a impins iubirea pentru cultura romana veche pina la a „inventa” ex nihilo o Renastere, un Baroc si un Umanism romanesc. Ma tem insa ca ne pronuntam, adesea, prea repede, fara sa stim despre ce vorbim, excitati superficial de clisee ideologice. De pe urma domniei sale ramin carti unde eruditia temeinica (in linia unor N. Cartojan sau Stefan Ciobanu) se imbina cu meditatia unui umanist si cu o calma voluptate a stilului. Medievist si slavist eminent, a dat in ultimul deceniu carti deopotriva substantiale si captivante in domeniul istoriei mentalitatilor si al etno-imagologiei. A facut, ca putini altii, scoala, a initiat cercuri studentesti si publicatii de specialitate unde a format citiva (inca) tineri universitari: Laura Mesina, Alexandra Craciun, Cristina Bogdan, Silvia Marin-Barutcieff, Gabriel Mihailescu, Razvan Voncu, Iulian Baicus… A deschis larg, in ultimii ani, portile Bibliotecii Academiei, de care s-a ocupat mult ca director.
Conducea, cu rabdare, zeci de lucrari de licenta pe an. Nu se dadea in laturi de la nici o convocare a catedrei; era mereu acolo, „la treaba”, inspirind siguranta si stabilitate intr-o lume a risipirii si provizoratului. A fost unul dintre cei mai iubiti profesori ai facultatii, decan in doua rinduri, membru permanent in Consiliu. A murit inaintea pensionarii – desi, intr-un sens, „profesorii mari nu ies la pensie” – si a fost inmormintat cu meritate onoruri.
Intr-o vreme in care generatiile mai tinere pun, parca, tot mai putin pret pe opera de cursa lunga alcatuita din studii compacte, profesorul scotea, cu o frecventa apreciabila, carti solide si, deloc paradoxal, de succes, inteligent adaptate receptarii actuale: Recitind literatura romana veche (3 vol., 1994-2001), Noi despre ceilalti. Fals tratat de imagologie (1999), O istorie a blestemului (2001), Voievodul dincolo de sala tronului (2003), Vaduvele sau despre istorie la feminin (2008). Va mai trece, probabil, multa vreme pina cind se vor ivi printre noi universitari de asemenea eruditie, anvergura creatoare si generozitate constructiva precum Dan Horia Mazilu si alti colegi de generatie ai domniei sale. E insa de datoria noastra sa ne raportam, permanent, la modelele si la standardele lor intelectuale.
Ramas bun, domnule Profesor. Deja va simtim lipsa.