A fi om serios inseamna, la noi, sa tii vreo cinci pisici (trei castrate, doua inca isterizate sexual), care sa-ti lase par de pe covoare pina-n fundul sufletului si care sa ezite, la infinit, intre Whiskas cu aroma de carne de strut si oase selectate atent, sa nu faca aschii. Sau, daca esti un om si mai hotarit, sa ingrijesti o echipa robusta de ciini, plimbindu-l pe fiecare de trei ori pe zi, chiar daca afara e pirjolul Baraganului ori vintul mortuar siberian. A merge cu pisicuta bolnava sau cu dulaul melancolic la doctorul veterinar, suferind alaturi de necuvintatorul cu ochi umezi, nu ridica probleme. In schimb, proprietarul de acvariu lucrind in logica numerelor mari e sincer compatimit pentru istovitoarea sarcina asumata.
In realitate, a tine un acvariu e cel mai usor lucru din lume. Cu o conditie: acesta sa fie unul mare. Volumul fiind pe masura, vei schimba apa doar o data pe luna. Pe fund vor opera, oricum, bine cunoscutii sanitari cu mustatile lor profesionale. Iar melcii care vor intrece masura, simtindu-se prea bine printre plantele mele si proliferind indecent, vor lua drumul WC-ului, fara sa am vreo mustrare de constiinta. Oricit de milos as fi, nu pot sa sufar, in mod real, pentru un melcisor din treizeci. O singura data am plins pe marginea acvariului, la moartea unui xifo verde (o raritate), care era atit de inteligent, incit nu-l puteam prinde decit la apa mica. Ii vad parca sabiuta deodata inerta, si-mi vine, dupa un sfert de veac, un nod in git.
Logica numerelor mari (sintagma de finantist cinic) inseamna aici, de fapt, crearea unui cosmos reproductiv. Nu-mi plac acvariile cu pesti uriasi, ultraexotici, in care fiecare exemplar e o personalitate nepretuita. Mi se par potrivite mai degraba pentru restaurante si hoteluri, sa distreze clientii in timp ce maninca, sa-i consoleze cind achita nota de plata. Ii vreau pe locatari mai maruntei si diferiti intre ei, fiindca vor trai, daca nu intr-o armonie naturala, atunci intr-o democratie garantata constitutional. Nu voi sa stiu de proverbe fataliste. Un peste mare care-l inghite pe cel mic n-are ce cauta in acvariul meu. E loc pentru toata lumea sub lumina becului.
Circuitul vietii dintre peretii de sticla este fascinant. Cu putina grija si o atentie rasplatita, poti vedea cum dintr-o femela gestanta ies la soroc, intr-o rafala uimitoare, mici ghemotoace, cazind lin ca parasutele spre fundul acvariului. Cind se atinge de pietris, fiecare ghemotoc se destinde si apare ca un minuscul pestisor, dind vioi dintr-o codita microscopica. Adultii l-ar inghiti pe nemestecate, daca proprietarul grijuliu nu i-ar fi asigurat viitoarei mame un loc in ceea ce se numeste fatatoare. Dupa ce a scos, in serie, treizeci-patruzeci de ghemotoace, mama stahanovista se poate intoarce printre tovarasii ei. Puii ramin in cresa transparenta si vor da aprecierea cuvenita firimiturilor dintr-un galbenus de ou.