Iar cei patru ani care au urmat au fost, probabil, cei mai interesanti de dupa ’89. Interesanti nu numai pentru sociologi, dar si pentru cei care au avut disponibilitatea sa urmareasca spectacolul in sine, dincolo de urmarile sale directe asupra societatii in general.
Ultimii patru ani de campanie au inceput spectaculos, cu un PD care, sustinut de presedintele Basescu, a pus usor mina pe o importanta mostenire de imagine, asumindu-si dreptul de a jongla cu principiile si valorile fostei Aliante, in dauna unui PNL care, izolat la guvernare, n-a putut reactiona decit incasind. PD-ul era in crestere, Traian Basescu la fel, PNL-ul devenea treptat tradator, facea greseli peste greseli, astfel incit pentru multi analisti a devenit clar ca, dupa taranisti, si soarta celuilalt mare partid istoric era pecetluita.
Si nici n-avea cum sa nu fie. Daca recapitulam situatia celor doua partide foste membre ale Aliantei, nu putem decit sa ne uluim de rezultatele sondajelor din prezent, care arata un PNL viguros, cu sanse bune in alegeri. Liberalii au avut parte, in primii trei ani ai guvernarii lor, de toate „conditiile” pentru a se compromite total in fata electoratului. Atacuri pe culoarul moralitatii dinspre fostii parteneri politici; o guvernare in minoritate, cu sprijin conjunctural din partea unui dusman traditional, PSD; scandaluri cu iz de coruptie; ministri anchetati penal; ministri cu gafe enorme din punctul de vedere al imaginii; slabiciuni evidente in comunicarea cu publicul larg; un prim-ministru caruia i s-a aplicat imediat, pe propriile-i greseli, stampila de arogant, cea care-i daunase atit de mult predecesorului sau in functie; plecari succesive din partid ale unor oameni care purtau stindarde de popularitate; aparitia unei alternative liberale, numita PLD. Si multe, multe altele.
De cealalta parte, PD, beneficiind de un urias capital de imagine al unui presedinte care, asumindu-si rolul de jucator, s-a aratat a fi altfel, parea a se desprinde intr-un partid dominant pe scena politica nu numai la urmatoarele alegeri, dar si pentru multi ani ulteriori. PD-ul a avut in mina cartea cistigatoare, cea a victimei atit de placute de publicul larg. A beneficiat de toate atuurile pentru a se plasa in zona seriozitatii, in zona lui „ce-as fi putut sa fac daca m-ar fi lasat ceilalti”; s-a plasat in opozitie, pastrindu-si totusi multe pirgii de putere; a putut ataca in liniste fara a lasa multe posibilitati de contraatac; a avut parte de conjunctura extrem de favorabila de a asocia PNL-ul cu niste partide considerate nedemocratice; a fost constant sustinut de presedintele tarii; a primit un plus de consistenta prin atragerea unor figuri marcante din rindurile liberalilor, figuri care aveau la rindu-le o carte cistigatoare, cea a dezamagirii imense provocate de PNL; a primit un consistent sprijin international, prin intrarea in rindurile popularilor europeni.
Puse unele linga altele sau unele sub altele, precum in textul de fata, aceste argumente, spuneam, creeaza un paradox de toata frumusetea. Pentru ca, adunate, ele ar trebui sa dea un cu totul alt rezultat decit cel pe care ni-l arata acum previziunile electorale. In ultimul an insa, s-au intimplat o serie de lucruri care au darimat toata constructia logica mai sus expusa. Brusc, fara nici un fel de explicatie, atit Traian Basescu, cit si intregul PD, devenit PD-L, au inceput sa faca greseli dupa greseli, de parca ar fi intrat intr-o vrie. Inexplicabil dupa un antrenament de trei ani, presedintele si partidul sau au clacat tocmai atunci cind era cel mai important sa reziste. De cealalta parte, la fel de inexplicabil, un partid obisnuit sa incaseze fara replica, PNL-ul, s-a trezit brusc din pumni si a inceput sa puncteze. Ca la noi, la Hollywood, as spune. Pentru ca ceea ce se intimpla pe scena politica autohtona aduce cu filmele din seria Rocky, in care incasatorul de profesie, batut si hartuit fara mila pina spre final, se ridica exact la momentul oportun si incepe sa dea lovitura dupa lovitura.
Mai mult decit oricind, acum mi-as dori, in calitate de telespectator, sa aflu raspunsuri de la analistii nostri. Pentru ca eu, intr-un text limitat de spatiul tipografic, nu pot decit sa-mi exprim o mirare. Dincolo de ea, ramin o serie de intrebari care ating zone sociologice, dar si unele teorii ale conspiratiei. Pentru ca Rocky reuseste ce reuseste doar in film. In realitate, ridicatul de la podea, in ring, se face in general doar pentru a amina putin momentul aruncarii prosopului. Iar daca totusi se intimpla si in realitate asa ceva, tu, om rational, poti accepta intr-un final si ideea de miracol, dar inainte de toate te gindesti, vrind-nevrind, si la o mafie a pariurilor sau, mai mioritic, la un joc dublu facut de arbitru. Ramine sa ne intrebam cu totii cine a fost arbitrul din ringul politic romanesc.