Se poate discuta mult (s-a și discutat) despre limitele impuse (sau imposibil de impus) literaturii, așa că polemica declanșată de Valeriu Nicolae după lectura cărții lui Bogdan-Alexandru Stănescu nu face altceva decât să continue discuția într-un alt plan. Poate necesar. Poate nu. Nu vreau să mă hazardez. Există, cum se știe, o tendință contemporană de interpretare a literaturii în această cheie (și de judecare a ei, cu toate sensurile asociate cuvântului). Există această tentație morală, puritanistă, de a elimina stereotipurile și atitudinile rasiste voluntare sau involuntare, pentru a evita orice formă de incitare la ură rasială sau, suflând și în iaurt, orice ofensă adusă în vreun fel sau altul unei minorități, unei majorități, unui grup de persoane.
Numai că literatura ofensează aproape întotdeauna. Cel puțin literatura bună. Încercând să deslușească și să reclădească ficțional o lume, cu indivizi și comunități, cu suprafețe și profunzimi (nu o dată tenebroase), cu nedreptăți, mizerie, tristețe și moarte, scrierile de impact tulbură, zdruncină moral și emoțional, nemulțumesc, ofensează. Așa a fost dintotdeauna și, cum spuneam într-un text anterior, numai sensibilitățile de grup se modifică. Pe de altă parte, există întotdeauna reacții mai vizibile, ce rezonează cu spiritul unei vremi, și reacții (sau sensibilități ofensate) mai puțin vizibile, ignorate sau, nu o dată, ridiculizate și dezavuate.
În 2000 Mihail Gălățanu a publicat o poezie intitulată O noapte cu Patria, din care citez câteva versuri: „Ce țâțe mortale ai tu, fă Patrie,/ trase în milioane de exemplare./ Ce tiraj bestial și cum îl difuzezi tu/ ca să tragă toată lumea de ele/ ca pă ziare…/ Ce frumoasă ești, fă Patrie/ și cum ne lași tu să ți-o băgăm toți printre picioare…“. În același an poetul fracturist Marius Ianuș a publicat și el un text cu aceeași temă, „România“ (inclus în volumul Manifest anarhist și alte fracturi), ce includea versurile următoare: „tu ești o fată ca o țară/ și eu spermez în creierul tău/ pentru 400.000, România“, „Sânt [sic!] atent cu tine, România,/ îți introduc penisul meu lung și negru/ în pântec, România/ la sfârșit o să știi și câștigi, România“. Teribilistul Gălățanu și revoltatul Ianuș au ajuns amândoi subiectul unei anchete a Inspectoratului de Poliție al Județului Brașov, în urma unui protest oficial depus de un grup (destul de mare) de români din țară și din emigrație. Cetățenii respectivi, ofensați în patriotismul lor, cereau aplicarea legii, adică a Codului Penal: „Art. 236. Orice manifestare care exprimă dispreț pentru însemnele României se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani“. Ancheta declanșată a fost, din fericire, sistată în urma reacției unor intelectuali de marcă, ce au făcut apel la rațiune, au invocat libertatea creatorului și a creației artistice și au găsit suficientă susținere în spațiul public. Dar – mă gândesc acum –, deși protestul a fost unul ridicol (justificat totuși de litera legii!), ofensa resimțită de oamenii aceia, patrioți „de modă veche“, cum le-am zice acum, era una autentică. Rizibilă, fiindcă n-au priceput mare lucru din cele două poezii, însă autentică. În urmă cu vreo 70-80 de ani, în perioada interbelică, aceleași versuri le-ar fi adus cu siguranță autorilor câteva luni de închisoare, pe lângă oprobriul public. Iar în anii comunismului nici o publicație n-ar fi acceptat asemenea poezii, ci ar fi alertat – la fel ca acei cetățeni indignați – organele de ordine socialiste.
Exemplul de mai sus nu este unicul, așa cum nici temele cu potențial ofensator, dar ignorate în spațiul intelectual, nu sunt puține. Există un public (mai mult sau mai puțin cititor) pentru care tratarea într-o cheie ironică, ridiculizarea sau batjocorirea simbolurilor creștine – a simbolurilor religioase în general – constituie o jignire resimțită personal. Tipul acesta de ofensat este și el asociat unei pături conservatoare a societății, eventual una mai puțin educată, habotnică, mărginită, cantonată într-un tradiționalism vetust, deci oricum depășită, neprogresistă, de nebăgat în seamă.
E și normal să fie așa (nu drept, nici nedrept: normal). Interesele, normele, tendințele societății de la un moment istoric dat impun și tabuurile, restricțiile, limitele ei. Azi e în regulă să ridiculizezi dogme, credințe și sentimente colective precum patriotismul sau credința în divinitate. Sensibilitățile s-au acutizat în altă direcție, în alte zone ale societății, în special în spațiul raporturilor dintre sexe (genuri) sau grupuri etnice. Sigur, există o mare diferență între jignirea sentimentelor patriotice sau religioase și discriminarea unor indivizi pe baza sexului sau a rasei (și nu neapărat a culorii pielii, însă asta e iarăși altă discuție lungă). Altfel, exagerările, procesele de intenție și excesele militantiste sunt prezente în toate situațiile. Și tot nu e ceva nou.