Pentru ca si la noi atunci cind ploua se intimpla ca trotuarele sa devina doar niste limbi de pamint inconjurate de dunari, niste mici si dese insule mari ale brailei.
Ploaia poate fi romantica, nebuna, frumoasa, dezlantuita, cade din cer si, daca nu ne convine, ne aprindem umbrelele in cap si scapam. Dar ce ne facem cu ce se aduna pe jos? Ce ne facem cu toate baltile care ne obliga sa facem echilibristica pe borduri sau sa le ocolim pe acolo pe unde dau masinile peste noi? Adica pe strazi. Ha?
Daca n-ai norocul ca pe tatal tau sa-l cheme Dumnezeu, iar tu nu esti Mintuitorul capabil sa paseasca pe apa, atunci neaparat trebuie sa ne intoarcem cu totii daca nu la opinci, macar la cizmele de cauciuc proprii ulitelor desfundate si sa sarbatorim astfel originile rurale ale tuturor urmasilor lui Bucur si ai Mioritei.
Ne bate natura cu propriile noastre trotuare, strazi, cu propriii nostri munti, care se rastoarna pentru ca nu-i mai tin copacii. Ne batem singuri, intre noi, aruncind cu pisici moarte si solutii inexistente.
In orasu-n care ploua in fiecare saptamina, la un moment dat vom putea inota tinindu-ne de mina.