A fost un început de an neașteptat pentru teatrul românesc. O suită de evenimente au poziționat arta scenică în prim-planul atenției publice în modalități surprinzătoare până și pentru o artă definită prin maximă expunere. Expunerea a depășit acum frontierele incintelor dedicate. Unele au fost accidentale (situații în care actorii s-au rănit ușor în exercițiul funcțiunii), sunt inerente, a fost o coincidență să se petreacă în diverse colțuri ale țării, la distanță de câteva zile. Din punct de vedere al legislației, acestea sunt catalogate „accidente de muncă“, sună grav, dar e o denumire la propriu. Legislația susține că inclusiv o rănire în drum spre și de la job intră în aceeași categorie. Nu le dorește nimeni, pot surveni indiferent câte instructaje (sunt obligatorii periodic) de protecția și securitatea muncii se fac. De aceea se și numesc „accidente“, se produc în mod neașteptat.
Marius Manole și-a rănit un genunchi, la Teatrul Național „I.L. Caragiale“ București (TNB), într-un cui. E obligatorie consultarea unui medic în orice caz de gen petrecut în scenă, culise, cabine. N-a fost grav, din fericire, câteva suturi au rezolvat problema.
Olga Török, actriță la Teatrul German de Stat Timișoara a căzut după ce un mașinist s-a împiedicat și un element din decor s-a prăvălit peste ea. Nici aici n-a fost nimic foarte serios, sperietura a fost mai mare (Olga declara pe rețelele de socializare că primul gând care a speriat-o a fost că nu va mai putea juca multă vreme). Era în timpul reprezentației, s-a întrerupt, a fost chemată o ambulanță, instituția și-a cerut scuze și a returnat celor prezenți contravaloarea biletelor. Căci o compensare a disconfortului emoțional, nu l-a dorit nimeni, firește. Și la TNB a fost în timpul spectacolului, dar nu s-a simțit, reprezentația a continuat până la finalul ei fără ca publicul să sesizeze ceva.
Chestiuni imprevizibile
Se pot întâmpla. În SUA, la filmări, Alec Baldwin a tras cu arma din recuzită în timpul unei repetiții, în mod inexplicabil muniția nu era oarbă, iar directoarea de imagine Halyna Hutchins a decedat. O tragedie, un omor accidental cu repercusiuni majore asupra celor implicați. Filmul Rust nu s-a mai realizat, procesele sunt pe rolul instanțelor, complicațiile afective sunt severe.
În urmă cu niște ani, în Las Vegas, la show-ul Siegfried &Roy, protagonistul Roy Horn a fost atacat de tigrul pe care l-a crescut de când avea 6 luni și cu care lucrau de ani de zile într-un număr extrem de spectaculos. Felina l-a apucat de gât, în zona jugularei, și l-a târât în culise ca un prădător mare ce se află și ale cărui instinct s-au reactivat de cine știe ce stimuli. Vă închipuiți oroarea celor aflați în sală în seara de 3 octombrie 2003!
La Botoșani, la Teatrul „Mihai Eminescu“, într-o repetiție, un pistol Airsoft a rănit ușor la ochi un coleg care a necesitat îngrijiri medicale. Interpretul care a folosit arma din recuzită n-a calculat bine distanța și unghiul.
În toate cazurile relatate, e vorba de neatenție, de chestiuni imprevizibile, sunt contexte neintenționate. În raport de gravitatea situației, actorii aceștia sunt indisponibilizați vremelnic, ca artă de echipă teatrul are de suferit.
Zilele trecute, la Opera Națională București, prim-balerinul a probat efortul impus de profesiune, continuându-și evoluția deși o pată de sânge din zona genunchiului imprimată pe colanții costumului arăta existența unei probleme.
Ideea versiunii digitale e să economisești timp
În acest început de an neobișnuit au fost și circumstanțe intenționate, care arată că trăim într-un timp istoric în care teatralitatea s-a mutat și în societal într-o măsură mai mare decât altădată. La Teatrul Mic, o activistă transgen a pătruns în spațiul de joc și a întrerupt reprezentația într-o formă de protest în favoarea drepturilor minorităților sexuale. S-a scris despre asta, am făcut-o chiar în coloanele „Datului în spectacol“, nu revin.
Nu la foarte mult timp după, la Teatrul Masca, în încheierea unei reprezentații, un grup de spectatori a afișat pancarte cu mesaje de sprijin pentru teatru. O acțiune a simpatizanților/ membrilor AUR a transformat momentul aplauzelor într-o expresie de activism performativ. E de aflat cum au reușit să introducă în teatru printurile respective, orice sală are plasatoare care îndrumă spectatorii spre locurile lor, dar au grijă și să nu se petreacă asemenea incidente (nu poți distribui fluturași fără să atragi atenția și cineva să intervină). Teatrul Masca a făcut propria anchetă internă, probabil va reveni cu detalii, va lua măsuri.
Multe așezăminte de artele scenice din țară informează entuziaste că se fac cozi lungi la casele de bilete, care se vând ca pâinea caldă. E îmbucurătoare vestea asta, însă e un disconfort pentru public.
Nu pot să nu mă întreb: să fie, oare, și problema platformelor de vânzare online care nu fac față unui număr mai mare de utilizatori deodată? Pentru a gestiona situația, unele platforme au introdus numere de așteptare și cronometre care le arată doritorilor cam în cât timp le-ar veni rândul. Rezolvarea reală ar fi softuri mai performante, care să nu se blocheze. Statul la coadă online descurajează, îndepărtează. Ideea versiunii digitale e să economisești timp, să simplifici operațiunile, musai trebuie găsite soluții în acest sens. Altfel, bucuria de a contabiliza atât de mulți doritori de teatru își va arăta reversul, căci obosiți să tot aștepte în fața unui dispozitiv electronic ori la casele de bilete, mulți vor renunța. Și nimeni nu-și dorește asta.